Am primit deunăzi programul de toamnă-iarnă cu mulțumiții mei, și am început să-l studiez. M-am bucurat, deoarece, cam de o lună, m-am întâlnit cu ei doar virtual, prin postările de pe FB. Am simțit că am fost și eu cu ei, deși n-am fost, în Maramureș, în Grecia…Urmărind postările, mă simțeam alături de ei prin amintirile și bucuriile trăite împreună în excursiile anterioare. Așteptam cu nerăbdare excursiile viitoare și îmi doream ca timpul să treacă mai repede. Ce mai, îmi era dor. Dar, vorba aceea, nu aduce anul…ce aduce telefonul…Irenei.

Alaltăieri, primesc un telefon scurt de la draga de Irena. Mergeți la teatru cu noi mâine? Răspund pe loc fără șovăire: desigur. N-am cerut detalii despre spectacol, loc, oră. Știam că neobosita noastră va reveni cu amănunte. Și așa a fost. Era vorba despre o piesă de teatru cu un titlu ciudat: Eu dau banu, eu dau ora exactă…Ca să nu merg totuși în necunoștință de cauză caut informații pe internet. Așadar, piesa este scrisă de Nicole Duțu, și este regizată de Razvan Oprea. În distribuție actori cunoscuti dar și mai puțin știuți. O comedie. Foarte bine, îmi place să râd, îmi zic.În ultima vreme, la televizor, numai știri teribile, iar in politică, și mai și.

Înaine de spectacol, deși nu eram multe mulțumite, am aflat că invitația a fost făcută în ultima clipă de o fată din grupul nostru. Irena doar ne-a mobilizat. Noi, pline de voioșie și curiozitate am așteptat să vedem ce-o mai fi și cu spectacolul asta. Și am văzut. Două ore au trecut fără să simțim. Actorii au fost la înălțime. Carmen Tănase, talentata actriță știută de mine din serialele și interviurile TV, m-a uimit. Pe scenă mi s-a părut mai tânără, mai frumoasă, mai spumoasă. Mi-a plăcut și Ionuț Ciocia, renumitul Brânzoi din serialul Las Fierbinți, dar și ceilalți actori mai tineri au fost la înălțime. Nimic nu a fost artificial sau forțat. Două ore de spectacol de teatru pe cinste. Două ore cu un public receptiv care s-a amuzat copios. Nu tu poante răsuflate, nu tu vulgaritate.

La plecare îmi vine în minte, fără să vreau, că pe noi, românii, ne-a trezit, chiar dacă mai târziu, umorul amar al lui Caragiale și al altor autori celebri. Mai este speranță, concluzionează optimista din mine. Nu degeaba se spune că, în fața realității triste, a crizelor, a prostiei, ne-a salvat de cele mai multe ori râsul, care fără doar și poate este cel mai bun medicament. Mulțumesc Irena, mulțumesc, mulțumitele mele. Aștept cu nerăbdare să ne revedem!