De peste o lună sunt autoizolată la domiciliu, ca o persoană responsabilă ce sunt. Chestie de vârstă și de virus. Îmi lipsesc excursiile cu mulțumiții mei, deși îi văd și comunic cu ei zilnic. Pe facebook. Revăd sute de poze. Citesc cam tot atâtea comentarii, încerc să ghicesc excursia luna și anul în care ele, pozele au fost făcute. Uneori ghicesc din prima, alteori mă salvează câte un comentariu. Faptul că postările și pozele sunt puse la vedere de persoane diferite, face ca vizionarea și ghicitul locurilor să nu fie plictisitoare. Activitatea asta zilnică face ca dorința de a ne întâlni și pleca hai-hui prin țară, ne ajută să trecem mai ușor peste această perioadă.
Dar cea mai mare surpriză, a venit de la televizor. La o emisiune, cu sonorul închis, văd în fugă o imagine. Constat că recunosc locul. Ăsta este Schitul. Schitul Pahomie. Am fost acolo. Și filmul excursiei din urmă cu doi ani, începe să se deruleze în mintea mea, pe repede înainte. Era pe la sfârșitul toamnei. Vremea era neobișnuit de frumoasă în acea zi. Aveam ceva distanță până la obiectivul nostru. Facem o scurtă pauză în Râmnicu Vâlcea. Nini, mama Irenei, se întâlnește cu finii ei, și aceștia se oferă să ne conducă la Schit. De bucuria revederii, și de a fi cu noi, nu de teamă că nu s-ar fi descurcat șoferul nostru.
Cum vă spuneam, peisajul era de basm. În vreo două sate, în curțile oamenilor, în merii dezgoliți de frunze atârnau precum niște globuri roșii fructele lăsate în pom până înainte de a cădea bruma, după obicei. Un gând stăruia în mintea mea: cât de drag mi-ar fi să culeg din pomii ăia,măcar unu sau două mere roșii. Ajungem la Schit după prânz. Până la bisericuță, urcăm niște scări, străjuite de tufe de crizanteme și trandafiri, cum numai la mănăstiri poți fi copleșit de frumusețea lor. Busericuța pare lipită de stânca care o protejază. Este doar o iluzie optică. Între zidul bisericii și stâncă este un spațiu îngust. Doar pe lateral se încumetă temerarii să se strecoare. Aș încerca și eu, dar, prudentă mă abțin. În fața intrării în bisericuță, pe o masă, zărim o farfurie cu prăjituri proaspete și o cană mare cu apă. Călugărul care le-a lăst discret pe masă, se îndepărtează fără să scoată vreo vorbă. Ni se face foame. Cerem permisiunea să mâncâm dacă se poate, din bucatele noastre, în trapeză. Tânărul călugăr ne spune să așteptăm să ceară voie de la superiorul său. Noi așteptăm nerăbdători. Bărbatul își cere scuze, și cu părere de rău ne spune și motivul. Știți, suntem în post. Și dacă domniile voastre oți avea merinde de dulce…Apoi ne roagă să-l urmăm…Aici, am căutat să văd ce am scris la vremea respectivă despre subiect. Și găsesc doar: *Ajunși la Pahomie, descoperim pe o culme a unei stânci imposibile, o construcție albă. Este bisericuța Schitului. Spațiul din jur, este generos, dar zgârcit, gândim noi, pelerini-excursioniști, dornici să găsească un loc în care să dejunăm. Și îl găsim. Datorită unui călugăr binevoitor. În poiană. Ce poiană? O adevărată catedrală cu coloane de brazi. În mijlocul locului, noi, bieți călători, doritori de inedit, ne bucurăm de tihnă. De frumos. De binecuvântare. Așa gândim, deși nu exprimăm, bucuria și prețuirea pentru tot ce-i românesc.*
Constat că și acum, la retrăirea amintirilor, ca și atunci pe viu, am fost copleșită de aceleași impresi și trăiri. Cu toate astea, retrăind una din frumoasele noastre excursii, am constatat că am trecut peste un amănunt. Coborând spre autocar, călugărul ne invită în livada de meri a schitului, să culegem cu mâna noastră câte mere dorim. Așa că, peste toate cele trăite în acea zi, am fost martoră la o minune. Dorința mea de a culege un măr sau două, a fost auzită. Și s-a îndeplinit. Așa că, azi, mă rog să treacă cât mai repede necazul care s-a abătut peste noi, oamenii, ca să putem ajunge să mulțumim iar Sfântului Pahomie. Ca niște oameni, și pe deasupra, Mulțumiți!