Natură, cultură, voie bună

  • 20 iulie 2019

De ceva timp, asemenea unui pescar împătimit, așteptam să prind ocazia capturării exemplarului mult așteptat și dorit. Adică o excursie care să includă Transfăgărășanul. Norocul meu a fost că, prietenii mei, mulțumiții, au organizat minuțios partida. Așa că, la ora și locul stabilit, frământau de emoție ca și mine, încă vreo douăzeci de pasionați, care nu s-au speriat de meteorologii care prognozau fenomeme extreme în toate locurile. Nici eu nu m-am temut, deși am fost avertizată de un amic că la Bâlea a nins. Așa că am ales să plec totuși, orice s-ar întâmpla. Drept pentru care mi-am luat chiar și cizmele din dotare.

Primul popas, la barajul de la Vidraru. Se pare că alții au fost mult mai harnici decât noi. Mașini mici și mari, înghesuite ca sardelele, peste tot. Cu chiu cu vai și-a găsit și microbuzul nostru un locșor. Iar noi, am căutat culoarele favorabile pentru a ne minuna de frumusețea locului și a imortaliza trecerea noastră pe acolo.

Odată porniți iar la drum, am uitat de tot și de toate. Natura, peisajul, vremea bună au fost subiecte de admirație și de exclamații de tipul: frumos, fascinant, incredibil, uimitor. Pe drum am avut, vorba vine, și alte dezamăgiri. Păi ce, e normal ca drumul ăsta să fi fost construit doar în patru ani? Ehe!…Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi fost construit acum …Nu? La Bâlea a trebuit să așteptăm un timp în tunel, deoarece traficul era asemănător cu cel din Militari în zilele bune. Parcările erau pline, așa că a trebuit să ne rugăm la Sfântul responsabil cu parcarile , ca să ne ajute. Și ne-a ajutat. Scăpați de griji, am pornit care încotro, căutând locurile cele mai spectaculoase pentru a fotografia tot. Lacul, urmele de zăpadă, cascadele, florile de munte. Tot, dar absolut tot ce stârnea admirația și uimirea. Timpul s-a scurs repede, așa că în cele câteva minute până la îmbarcare, am avut totuși vreme cât să ne învârtim printre tarabele cu produse tradiționale și suveniruri. Am pornit apoi spre Cascada Bâlea. Aici, drumul s-a dovedit a fi exact ca în vederile de popularizare a Transfăgărășanului. Suntem bucuroși că putem vedea cu ochii noștri această minune. Ba rămânem și cu gura deschisă de uimire când zărim telecabina care funcționează și urcă spre cascadă. Curajoșii pornesc pe jos până acolo, deși norii deveneau amenințători. Prudenții au rămas la bază. Și bine au făcut. O răpăială de ploaie de vară i-a făcut pe curajoși să simtă la propriu pe pielea lor, prospețimea ploii.

Cum în povești, după ploaie apare soarele, așa s-a întâmplat și la noi. Am ajuns la Muzeul Badea Cârțan din Cârțișoara. Vremea ne-a perimis, ca după ce am ascultat explicațiile ghidului simpatic care a reușit în cinci minute să ne arate muzeul și să ne traducă și câteva regionalisme în limba noastră , să ieșim în curte și să facem iar poze. După ce ne-am exprimat admirația pentru Cârțanul nostru, am pornit iar spre o nouă minunăție a naturii: rezervația naturală Râpa Roșie. Privită de la distanță, Râpa Roșie, pare un tablou suprarealist, cu nuanțe de roșu și maro, în ramă de culoare verde, în care încerci să deslușești la ce s-a gândit pictorul când l-a creat. Să fie piramide ciufulite, turle de catedrală, tuburi de orgă separate de cotloane în care parcă se odihnesc turiști? Rămâne la latudinea fiecăruia să își lase imaginația să lucreze. Prima zi a excursiei noastre s-a încheiat la Sebeș Alba, sub semnul leului. Adică la hotelul Leul de aur, unde totul, absolut totul: confortul, servirea, mâncarea, personalul , distracția, au fost la înălțime. Până și bătrânica de optzeci de ani care a ne-adus flori, și părea coborâtă dintr-o poveste, a rămas împresionată de așa un grup. Nu degeaba suntem grupul Oameni Mulțumiți!