Noi oamenii mulțumiți suntem patrioți. Ne iubim țara. Ne respectăm tradițiile. Ne respectăm și prețuim înaintașii. Din tot sufletul. Cu bucurie, cu mândrie cu pioșenie. Așa că, iată-ne iar gata de drum. Mergem pe plaiuri Vâlcene, într-o zi de noiembrie, răcoroasă dar însorită. Nu am pornit cu gândul să marcăm centenarul, dar l-am jubilat, în felul nostru, chiar fără să știm.

După o mică schimbare de vehicul, am pornit la drum. Primul omagiu l-am adus celui care a compus muzica imnului nostru, Deșteaptă-te române. Adică lui Anton Pann. La casa lui memorială din Vâlcea. Deși acesta a compus imnul înaintea centenarului, la un alt eveniment istoric, noi am fost mândri că imnul a fost cântat pentru prima dată în parcul orașului, în anul revoluției de la 1948. După ce am ascultat explicațiile ghidei și am admirat sau ne-am minunat de casă și obiectele aflate aici, am încercat să ne transpunem cumva în epocă. Am revenit repede la prezent, trecând prin fața unor blocuri, când am citit stupefiați o serie de afișe cu textul: atențe cad obiecte dure. Periculoși oltenii ăștia, gândesc eu amuzată. Dacă nu ești pe fază te poți trezi cu o tigaie, o masă sau o canapea în cap.

Pornind spre Schitul Iezer, pe un drum forestier, admirăm peisajul magnific. La un moment dat aflăm locul în care au fost uciși trei sute de călugări care au apărat comorile ascunse aici de Mihai Viteazul, marele înfăptuitor al întâiei noastre uniri. Mica bisericuță a schitului, construită de Domnitorul Mircea Ciobanu și Doamna Chiajna, este o bijuterie. Ne închinăm la moaștele Sfântului Antonie de la Iezer, aduse în parclisul actual, din gropnița pe care Sfântul și-a săpat-o cu mâna lui la intrarea în peștera în care s-a nevoit. Aflând că plecăm mai departe la Schitul Pahomie, o măicuță ne dă ciorbă caldă de legume și mămăliguță cu brânză și smântână, așa ca să nu plecăm cu mâna goală. Să gustăm și noi, călători curioși și pioși, din bunătatea și omenia ei.

Ajunși la Pahomie, descoperim pe o culme a unei stânci imposibile, o construcție albă. Este bisericuța Schitului. Spațiul din jur, este generos, dar zgârcit, gândim noi, pelerini-excursioniști, dornici să găsească un loc în care să dejunnăm. Și îl găsim. Datorită unui călugăr binevoitor. În poiană. Ce poiană? O adevărată catedrală cu colone de brazi. În mijlocul locului, noi, bieți călători, doritori de inedit, ne bucurăm de tihnă. De frumos. De binecuvântare. Așa gândim, deși nu exprimăm, bucuria și prețuirea pentru tot ce-i românesc. Chiar și pentru Centenarul nostru!