Ăsta a fost impulsul care m-a stârnit, atunci când mulțumiții mei, mi-au spus că vom pleca în căutare de bujori sălbatici, într-o rezervație naturală din țara noastră. Pe undeva prin Dobrogea. Ce noroc mai mare să dea peste mine, decât să-i văd, să-i admir, să le mulțumesc lor, bujorilor sălbatici, că există? Oferta mi s-a părut fascinantă. Doar ce văzusem la televizor de curând un reportaj cu acest subiect. Și, dacă ei, gașca mea de Oameni Mulțumiți, oameni serioși de altfel, vor să-i descoperim, pe ei, pe bujori, este o treabă bună. Așa că, m-am urnit la drum!

Programul ne oferea însă, mai întâi, vizitarea unor mănăstiri de pe lângă Tulcea. Mănăstiri încărcate de istorie: Cucoș, Saon și Celic Dere. Dar, vor fi și alte surprize, ne anunțau organizatorii. N-am apucat să ne dezmeticim bine pe drumul nostru, că a și venit prima surpriză. O scurtă vizită la Orașul de Floci, din Ialomița. Persoanelor mai pudice, nu le-a venit să creadă că așa ceva există. Chiar așa să fie? Ei bine, chiar așa a fost! Și..surpriză. În acest loc, cumva ciudat, am aflat lucruri înteresante. Numele, care stârnește atâta mirare oricărui om de bun simț, se leagă de comerțul cu oi din evul mediu. În acet vestit loc al istoriei noastre, bietele oi, erau tunse și zona era plină de flocons, cum ar zice franțuzul. Dar, din păcate, numele a fost tradus, în limbă noastră, cu neașul floci. În acest Oraș, mai degrabă Târg, s-ar fi născut Mihai Viteazul. Iar mama sa, Tudora ar fi fost, nici mai mult , nici mai puțin, decât cârciumăreasă aici. Eu, nu știu ce să zic, pentru că nu am cercetat. Dar…realitatea arată că, în luna octombrie, în fiecare an, aici se ține o serbare populară în cinstea Tudorei. Iar la intrare se află statuia Viteazului.

Odată edificați din toate punctele de vedere asupra surprizei, am pornit spre celălalt obiectiv: Mănăstirea Cucoș. Dar până să ajungem la această bijuterie, de aur, cu aur, și iar aur pe pereți, am făcut un mic ocol. Din greșală. Greșala, a fost de fapt un drum printr-o pădure, ce semăna cu o rezervație naturală, dar din păcate n-am aflat ce a fost de fapt locul acela , că nu aveam nici pe cine întreba, nici semnal la internet. Parcă eram în tunelul timpului. Ajunși la mănăstire, în biserică, asistăm sfioși la un eveniment. O cununie omagială, de cincizeci de ani de conviețuire, a unor oameni frumoși, înconjurați de alți oameni frumoși: nași, copii și nepoți, care străluceau de fericire. După momentul emoționant, am cumpărat fiecare, ca amintire, câte o sticlă cu vin, din producția mănăstirii. A urmat mănăstirea Saon care arata ca o minunată poartă de intrare în mirifica Deltă a Dunării. O oază de frumos, cu păuni și alte păsări care mai de care mai deosebite. La Celic Dere, părea că urcăm spre cer, nu alta. Seara, am petrecut-o la Babadag, într-o atmosferă de sărbătoare.

Ziua următoare, după ce ne-am făcut datoria de cetățeni responsabili și am fost la vot, am plecat spre rezervația de bujori. Din păcate, aceștia erau trecuți. Dar ca bonus, natura ne-a așternut un covor verde de iarbă, decorat gingaș cu flori de rochița rândunicii de culoare roz, și un peisaj de vis. Și, ca și cum nu era de ajuns, am urcat apoi până la lac Iacobdeal, un loc de vis, care cred că va ajunge, în câțiva ani, un obiectiv turistic de renume. Dar până atunci, voi reveni în aceste locuri și anul viitor, cu bujori înfloriți sau nu, pentru că locurile merită din plin!

Cu alte cuvinte, pot spune fără să greșesc, că și de această dată am avut din belșug, hrană pentru suflet cu de toate: spiritualitate, emoție, natură, distracție, uimire, admirație, prietenie, respect, umor. Mulțumesc, mulțumiților!