Mă mai întreabă câte un prieten sau cunoștință dacă nu m-am plictisit de ieșirile cu mulțumiții mei. Întrebările chiar m-au pus pe gânduri. În cei doi ani de când i-am găsit, într-adevăr unele obiective din program s-au repetat. Programul, în linii mari are părți care se repetă. Chiar unele glume sau povestiri sunt știute cap coadă de unii dintre noi. Și totuși, constat tot eu, aștept cu nerăbdare să plec iar și iar cu ei la drum. Explicația nu poate fi alta, zic eu convinsă c-am găsit răspunsul potrivit, în cunoscutul banc: Ori sunt nebună, ori a început să-mi placă. Cu siguranță, partea a doua este cea potrivită.

Dar totuși ce a început să-mi placă? Caut iar răspunsuri în circuitul de anul ăsta, la unele mănăstiri din jurul capitalei. La unele mai fusesem. Clar nu aveam, credeam eu, ce să mai descopăr. La unele mergeam prima dată. Ei, desigur aici am să descopăr noul, ineditul… Dar, încă de la ora opt dimineața, mă trezesc brusc, în fața unei surprize minuțios pregatite de Irena. O vizită la Mănăstirea Carmeliților Desculți de la Cioflinceni. Habar nu aveam de existența lor. Fiind surpriză, nu m-am documentat în nici un fel înainte. Încă de la intrare rămân perplexă. O curte imensă, un complex mănăstiresc nou nouț. De văzut, mai văzusem catedrale sau biserici catolice, în diferite locuri din lumea asta mare. Evident că unele dintre acestea, prin istoria lor, prin măreția lor, prin simbolistica lor, te făceau să te simți strivit, copleșit de atâta grandoare. Am pășit curioasă în biserica nouă și m-am lăsat condusă doar de explicațiile călugărului desculț (la propriu), pe nume Luca. La început ne prezintă biserica. Vorbește bine limba noastră și își cere scuze pentru accentul său italian. Cu răbdare ne spune cum și când s-a construit acest complex. Ne dă detalii despre arhitectură, decorații, viața de călugăr carmelit desculț. Ne explică apoi câte ceva despre ordinul din care face parte. Ne lasă un timp să descoperim fiecare dintre noi ce ne interesează sau ne atrage atenția, și ne răspunde cu răbdare la întrebările noastre de neștutori. Privind cu aviditate în jur nu știu ce să admir mai întâi. Vitraliile neobișnuite de culoarea mierii, care se trezesc la viață doar odată cu soarele? Sau anexele pe care ni le arată cu răbdare și, de ce nu, cu mândrie părintele. Și una și alta. Vizita se încheie în cel mai omenesc mod posibil cu putință. Cumpărăm câte ceva. Unii cumpără pliante. Alții, mai practici cumpără ouă proaspete, făină, paste sau conserve din producția proprie a carmeliților. La plecare, părintele Luca ne mulțumește pentru vizită, ne urează drum bun și ne roagă să salutăm din partea sa pe un părinte de la Sitaru. A vizitat si el cu părinții săi, veniți din Italia, acea mănăstire și a fost plăcut impresionat de părintele de acolo. Nu îi știe numele. Plecăm, uimiți și surprinși, spre mănăstirile noastre. Avem treabă. Ba să pomenim după tradiție pe cineva plecat dintre noi, ba să descoperim comori de suflet adunate în muzeele ce se deschid pentru noi, ba să descoperim suflete frumoase de slujitori sau ocrotitori ai acestor locuri minunate. Toate astea ca să ne îmbogățim, la rândul nostru, sufletele. La Sitaru, îmi iau inima în dinți și-i spun părintelui care ne-a fost ghid, că îi transmitem un gând bun de la părintele Luca, de la carmeliți. Eram convinsă că probabilitatea să-l nimeresc chiar pe cel căruia îi era adresat salutul, era foarte mică. Dar, mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe părintele ghid de la Sitaru, că se luminează la față, și rămâne pe gânduri. Îmi mărturisește uimit și smerit: mă credeți sau nu, acum vreo două zile m-am gândit să-i fac o vizită părinteleui, dar îmi era imposibil să-mi aduc aminte numele său. Vă mulțumesc. Așa e,Luca îl cheamă. A fost la noi cu părinții… Mergând pe alee spre autocar, admirând un apus de soare Dumnezeesc, îmi răspund bucuroasă: uite de asta merg eu cu mulțumiții mei, iar și iar.