Este întâi martie. Ziua mărțișorului. Cum, necum, mă decid să plec iar la drum cu mulțumiții mei, în Bulgaria. Traseul prevedea trei obiective: Basarabov, Ivanovo, Cerven. Doamne, dar am mai fost pe același traseu în urmă cu doi ani…Ce aș mai putea descoperi nou, mă întreb, în sinea mea? Ce mă motivează să recidivez, totuși? Febril, caut și găsesc argumente pro . Găsesc: vremea este bună, eu mă simt în formă, și sper… ca să fiu sinceră, că voi primi și ceva mărțișoare de la tovarășii de drum. Și cu siguranță pic-nic-ul tradițional…Îndrăzneala de a repeta experiența de acum doi ani a fost recompensată din plin, din toate punctele de vedere. Înainte să pornim la drum, deși este șase dimineața, toți suntem veseli și pregătiți de aventură, fie că ne cunoaștem deja, fie că ne vedem pentru prima dată. Și nu apuc să mă dumiresc, că previziunea mea cu privire la mărțișoare se indeplinește din prima. Semn bun, gândesc eu instalată pe locul meu în microbuz. Irene ne împarte, ca de fiecare dată, programul cu o scurtă prezentare a obiectivelor. Rămân surprinsă constatând că foile programului sunt legate cu un șnur de mărțișor. Nu pot să nu admir în sinea mea grija ei pentru cele mai mici detalii. Pe muzica imnului Oamenilor Mulțumiți, pe bomboana servită de o sărbătorită, pe explicațile oferite de Rodica, ghida, pe fundalul unui răsărit spectaculos, ne trezim în vamă. Controlul se desfășoară rapid. Se complică un pic lucrurile cu vinieta. Este prima zi în care aceasta se achiziționează doar on-line. Nu tu ajutor, nu tu explicații. Cum suntem săritori și descurcăreți, ne descurcăm singuri grație unuia dintre participanți. Ajungem la Basaravo în scurt timp. Locul este pustiu. Normal, este o dimineață de duminică, găsesc explicația. O pisică ne întâmpină cu căldură pe aleea împodobită de ghiocei. Urcăm la chilia Sfântului Dimitrie cel Nou, Basarabov, cu mândria că el, acest Sfânt, este ocrotitorul Bucureștiului. Ca să mă fac utilă, povestesc ce știu și eu de data trecută, despre viața acestuia, despre cum a fost descoperit și despre amănuntul că acesta este zugrăvit în icoane cu un picior încălțat și unul desculț. După binevenita pauză de cafea, pornim spre Ivanovo. Altă biserică săpată în stânca calcaroasă. Din păcate, biserica este închisă. Cu dibăcie, ne aplecăm să zărim un colțișor din frescele ce datează din secolele al XIII-XIV-lea. Ba, unul mai dibaci, prinde un unghi favorabil și le fotografiază. Câștigul nostru? Drumeția, natura trezită la viață, florile sălbatice răsărite cu sfială și soarele care ne-a însoțit tot drumul. Și bucuria de a lăsa în pomișorii din drum câte un șnur de mărțișor, cum este obiceiul locului.
În jurul prânzului urcăm la ruinele Cetății Cerven, pe care o admirasem deja de la distanță. In afară de noi, nu sunt și alți vizitatori. Așa că, ne bucurăm, ne pozăm, facem glume în voie. Pentru o clipă, încerc să-mi inchipui cum era viața în această cetate în timpul glorios al existenței sale, dar și în vremurile în care a fost cucerită și devastată de tătari, spre a fi reclădită și iar cucerită și distrusă de turci… După cele trei urcări și coborâri la obiective, ne grăbim spre o binecuvântată gustare comună. Găsim înțelegere la deținătorii terasei de la poalele cetății ca să putem consuma bucatele noastre, stropite cu băuturile cumpărate de la ei. Și, mângâiați de vremea extraordinară, sătui și mulțumiți, mai zăbovim preț de o oră pe malul Lom-ului, pentru o siestă tihnită. Ne pregătim de plecare la timp, deoarece, profitând de vremea bună, câteva autoturisme ale localnicilor poposesc în parcare. Spre bucuria proprietarilor terasei.
Ajunsă acasă, bucuroasă și mulțumită, răsfoiesc albumul cu fotografiile făcute peste zi. Constat cu surprindere că toți cei care au postat imaginile au sesizat și simțit cam aceleași lucruri care mi-au atras atenția și mie. Așa că ramân tot la concluzia că a doua oară este mai bine!