Sfinte Doamne, cum să-mi dea prin cap sa scriu pe blogul multumiților despre aceste tradiții, spre care mă îndrept eu singură, în particular? Asta chiar mă întreb și eu, și nu-mi vine în minte nimic credibil, pentru voi, cititorii, ca să explic, ce și cum. Este evident că la aventura mea în Gorj, am fost pe cont propriu, departe de dragii mei mulțumiți, care sunt în Bucovina…. Și totusi, revine întrebarea: de ce gândul ? La-s că am să găsesc tot eu răspunsul până la urmă, îmi zic…

Încă de la îmbarcarea în autocarul-cursă, București- Târgu Jiu, am avut sentimentul că sunt într-o călătorie cu dragii mei. Asta în ciuda faptului că, în jur nu era țipenie de… mulțumit. Ba, vecinul meu de scaun, un domn serios ca și mine, cu mai mult trecut și mai puțin viitor, se rățoia de zor la șofer, că se mocăie și nu respectă ora de plecare. Deși, el, șoferul, nădușit tot încerca cu greu să treacă biletele călătorilor prin dispozitivul electronic obligatoriu, așa cum îi cerea fișa postului, dar aparatul îi făcea figuri.

Fără să realizez că sunt de fapt într-o cursă obișnuită București-Târgu Jiu, cu îmbarcare de la autogara Militari, și nu într-o excursie cu mulțumuții, mă trezesc adersându-mă vecinului: nu vă enervați, domnule… Avem un drum lung înaintea noastră. Depinde de noi să îl facem frumos… Când am văzut privirea severă și nedumerită a acestuia, am înlemnit. Mi-am zis repede în gând: ai grijă fat-o că nu ești cu ei…cu mulțumiții… ci cu oameni care nu au habar de așa ceva….

La prima oprire, mă uitam de zor după cafeaua bunicii Ioana și ceaiul lui Tatu, oferite de Irena, așa cum eram obișnuită, dar n-am văzut decât tonomate prăfuite și reci, cu cafea calâie. N-am băgat prea mult de seamă, nici nu m-am necăjit, am pornit iar la drum, și am început să povestesc totuși cu vecinul de scaun, cel nervos. Din vorbă în vorvbă ne-am trezit la Vâlcea, povestind despre excursia mea de anul trecut, când am vizitat Casa memorială Anton Pann, evocând și atmosfera de atunci. Vecinul, din ce în ce mai calm și relaxat, mi-a povestit și el despre vizita sa la casa părintească din zonă și despre bucuria întâlnirii lui cu cei dragi.

De aici, tot drumul până la destinație a fost un dialog plăcut. Eu cu amintirile mele din excursiile anterioare, omul cu amintirile din copilăria sa. Nimic discordant, totul normal. La destinație, am plecat fiecare în direcția spre care pornisem, cu amintirile și gândurile noastre. Microbuzele noastre au plecat în direcții opuse, la interval de zece minute unul față de altul. Am avut timp doar să-l surprind pe vecinul neliniștit de la început, plecând spre destinația sa, întrebând din ușa microbuzului: cum ați zis că se numesc cei cu care plecați în excursii? Nu știu dacă m-a auzit omul, dar eu am strigat cât m-a ținut gura: Oameni Mulțumiți…. Căutați pe internet….

La întoarcere, mă întreb: astea or fi, de fapt, tradițiile gorjene spre care am pornit, sau bucuriile trăite până acum cu mulțumiții? Și ca să fie totul în regulă mă gândesc la chestionarul de final al ieșirilor noastre. Ce aș propune? Numai locuri inedite. Cum ar fi, după capodoperele lui Brâncuș, din parcul orașului Târgu Jiu, și biserica monument istoric din Gornovița, construită în anul 1769, și Minunea din Topești, așa cum a fost definită biserica din sat, cu o pictură aparte, și Mănăstirea Tismana cu istoria sa…și…. și.. multe alte locuri spre care vom porni cu siguranță și noi, mulțumiții, într-o bună zi!