Mărturisesc că nu m-am gândit că mi se va întâmpla mie ceva, în excursie, în afară de plăcerea de a savura natura și ambianța, atunci când am plecat hotărâtă, în Bulgaria, la niște cascade, o peșteră și un pod acoperit, în ultima zi a lunii martie. Dar, cum se zice: socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea… din excursie.

La ora șase dimineața, la autocar, pupături, zâmbete, bucurie de regăsire. Vremea ține cu noi. Spre Giurgiu, avem parte chiar de un răsărit de soare superb. Nu mai apelăm de data asta la Rodica, ghida noastră, să ne aducă soarele în excursie. Constat, ca și toți cei din autocar, că totul este all inclusiv.

Ajunși la cascade, ne îmbulzim, disciplinați totuși, să vedem cascadele. Și de sus, dar și de jos. Și eu, hopa, hopa, mă țin de grup. Nu mă las. Mă bucur, mă fotografiez, și sinceră să fiu, aștept cu nerăbdare sărbătorirea Florinelor, ale Viorelelor și ale Violetelor. Patru la număr.

Ca totul să fie în armonie cu natura, merg și eu fericită, la coborâre, să-mi iau sacoșa cu mâncare din autocar. Și, trăsnet, constat că mi-am pierdut telefonul. Ultimul loc în care eram sigură că l-am văzut, era buzunarul de la pantaloni. Pentru că nu mai era la locul lui am apelat la Cristi, conducătorul nostru în autocar să mă sune. Sună Cristi ce sună, și nimic. O voce zice ceva in bulgară. Gen nu sunteți în rețea. Sunt sigură că l-am pierdut pe el, pe telefon, pe traseu. Dacă nu sună, sigur l-a găsit cineva și l-a închis. Oamenii, mulțumiții cum le zic eu, când aud de pățania mea se oferă să ajute. Dau apeluri, mă compătimesc, mă încurajează. Eu sun acasă, să prezint situția de avarie, și încerc să-i liniștesc pe partenerii mei de călătorie. Dă-l încolo de telefon. Nu-i mare sculă. Doar nu ne pierdem buna dispozitie pentru atâta lucru.

Pe la ora șase, înainte de plecarea spre casă, aud sunetul inconfundabil al telefonului meu. Sar ca arsă de pe scaun. Ăsta este al meu, zic eu fâstâcită. Nu pot să cred că amărâtul ala te telefon s-a strecurat între scune. L-ați găsit voi, cei care ați plecat pe ascuns să-l căutați, zic eu fericită. Cei întrebați neagă. Eu refuz să am altă părere, în pofida evidenței, că bestia aia de telefon a alunecat din buzunarul pantalonilor mei între scaune. Voi fi totdeauna convinsă că ei, tovarașii mei, mulțumiții, au făcut o magie, ca telefonul meu de doi bani, să apară. Așa că vă mulțumesc, dragilor!