Să zicem că….

  • 28 martie 2020

Este primăvară. Este postul mare. Avem planuri, obligații, dorințe… Fiecare le știm pe ale noastre. Planurile și dorințele, pe care ni le-am expriamt și le-am rânduit, care și cum am crezut de cuviință. Așa cum am făcut și până acum. Am hotărât, ori să mergem într-o excursie, ori să pomenim pe cei plecați, așa cum am simțim, și este obiceiul.
Dilema căreia aveam să-i găsesc dezlegarea până acum, era: Dacă plec în excursie cu mulțumiții, nu-i pomenesc pe cei plecați. Dacă rămân să-i pomenesc pe cei adormiți, așa cum se cuvine la biserică, pierd căldura mulțumiților mei. Așa că, după îndelungă frământare, văzând că se pot îmbina în mod armonios cele două posibilități, m-am hotărât să le contopesc. Și în ultimii patru-cinci ani, am ales să fac, cum s-ar zice, și una și alta, adică doi în unul ….
Așa că, azi, în zi de post și primăvară, când se întâlnesc cele două opțiuni, și nu pot face altceva, mi-am propus să-mi folosesc imaginația, sau amintirea, și să zic:
Dacă…
Dacă aș fi ales să merg la biserică cu toate cele trebuinciase? Cum m-aș fi simțit? Aș fi avut liniștea și mulțumirea că am făcut ce trebuia. Dar, cum nu se poate să mai merg , m-am adaptat. Am participat on-line la slujbă. I-am pomenit, cinstit, și omagiat pe ei, pe cei dragi, singură, singurică în izolarea mea….
Dar, dacă…Ar fi fost să merg în excursie? Cum ar fi fost trăirile?…
Iată ce mi-a ieșit:
Încă de ieri aș fi început să pregătesc cele trebuincioase. Pentru cei care ar fi primit, în memoria celor plecați. După rânduială. Colivă, cocăcele, o țuică, o fasole bătută, o zacuscă, o murătură…
Aș fi găsit, cu organizatoarele noastre, momentul, mănăstirea sau biserica unde am fi îndeplinit și ritualul, dar și pomenirea cuvenită. Cum s-a întâmplat de fiecare dată. Și la mănăstirea Pissiota, și la Țigănești, și la Giurgiu, și la Nucet, și la Bascovele, și… Și, Doamne să mă ierți, în câte alte locuri și prilejuri care nu-mi vin acum în minte. .. Și, Oamenii ăia, muțumiții, care participau, și omagiu pe cei dragi pomeniți, în comuniune, fără să-i cunoască, dar plini de compasiune și trăire. .. Așa că, încet, încet, ne transpuneam în simțirea lor. Mame, tați, surori, frați, soți, soții, toți eram împreună. Și culmea culmilor, deși izolați, eram unii lângă alții. La fel ca acum, chiar dacă prin amintiri și… tehnică.
Și mă gândesc în sinea mea: Doamne, cât am hulit virtualul ăsta! …Dar, fie-mi iertat , acum zic că el, virtualul mă scoate din necaz. Dar nu numai el! Gândurile bune ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Amintirile de neuitat, readuse în retina și inima noastră, prin postările noastre, tot în virtual… Speranța că vom fi iar împreună. Asta da credință care ne mobilizează!
Și nu numai speranța, ci și încrederea că, vom reuși să reluăm iar, și iar, ieșirile, trăirile, experiențele, descoperirile, bucuriile care ne-au apropiat. Hai că se poate, mulțumiții mei! Doamne ajută!