Într-o zi primesc un mesaj scurt pe facebok de la Irena. Mergeți cu noi la teatru? Merg, răspund eu scurt. Nu mă obosesc să întreb: unde? când? ce vedem? cât costă? Știu că de toate acestea se va ocupa fata noastră. Ea nu ne face doar invitația. Ea ne stârnește, ne mobilizează, ne invită să petrecem un moment plăcut împreună.

Deși nu ne cunoaștem unii cu alții după nume, ne regăsim în fața teatrului după figuri și amintirea momentelor frumoase petrecute în cine știe ce excursie. Cei mai mulți dintre noi mărturisim că n-am mai fost la teatru cam de multișor. Aflăm ce spectacol vom vedea chiar în fața teatrului Elisabeta. Suntem cam cincizeci de participanți. Și tineri și vârstniici. Mai multe femei, ce-i drept, dar și câțiva bărbați. Personalul teatrului ne privește cu curiozitate. Ce-o fi cu aștia? Nu sunt nici cu școala, nu par să vină nici de la vreun miting, și nici doamna asta tânără care a luat atâtea bilete odată, nu pare șefa lor.

Suntem invitați în sală. O sală elegantă, mai puțin obișnuită pentru un spectacol de teatru. Deși pare restaurant în toată regula, este totuși o sală de spectacole, dacă ar fi să ne luăm numai și după scena din fața noastră. Așezați confortabil la mese, până începe spectacolul, comandăm fiecare câte ceva. După buget. Piesa, Câinele grădinarului, începe la fel de neobișnuit ca locația în care ne află. Actori tineri, talentați, exuberanți, sar pe scenă din sală printre mesele la care stăm noi.

Suntem surprinși, dar încet, încet, suntem prinși de spectacol. Două ore trec ca vântul. Plecăm zâmbind, nu înainte ca fata noastră să se intereseze de fiecare, cum și cu ce vom ajunge fiecare la casele noastre. La despărțire, pe lângă mulțumesc, noapte bună, vine o întrebare: mai mergeți cu noi? Ce credeți că am răspuns toți într-un glas?