Cu bucurie, emoție, curiozitate aștept de fiecare dată ieșirile cu mulțumiții mei, cum îi alint eu. De data asta așteptarea este parcă mai intensă. Nu ne-am văzut de câteva luni. Așa că, aștept să descopăr locuri noi, și suprize noi, tot de la…noi. Sinceră să fiu, aștept mai ales surprizele. Și astea, surprizele apar, încă de la urcarea în autocar. Printre participanți descopăr verișoare, prietene din tinerețe și mulți dintre prietenii noi. Printre îmbrățițari și pupături o descopăr și pe Andreea, sora Irenei din Canada. Mi se încălzește sufletul de bucurie când îmi oferă un brâu tricolor, tricotat chiar de ea, special pentru această întâlnire. O zăresc și pe Dana, artista, cu nelipsita ei chitară. Constat că domnu Nelu, are un bandaj la mână. Ia antibiotice, așa că, nu vom avea vișinată.

Pornim la drum. Nu știu când au trecut patru ore. Povestim, râdem, ascultăm muzică, ne bucurăm de scrierile Andreei și poeziile lui Ciprian, băiatul de nici treisprezece ani al Irenei. Măi să fie. Am ajuns deja la Rupea. Vremea ține cu noi. Vizităm ruinele cetății, admirăm de la înălțime zările. Rămân surprinsă că Geta, care se interesează de fiecare dată, dacă este de urcat, este printre primii. La ultimul nivel nu ne mai săturăm să admirăm zările. Și spre Moldova, și spre Transilvania, și spre Muntenia. De jur împrejur aceleași frumuseți. Gata. Timpul a trecut. Înapoi la autocar, și hop, ajungem la Racoș.

Coborâm din autocar și încercăm să descoperim obiectivele: vulcanul, lacul, coloanele. Zarim, un fel de stîncă-bolovan de culoare roșie. Intr-acolo ne îndreptăm, ne zice ghida noastră. După vreo zece minute descoperim un peisaj incredibil. Stânci ciudate, râpe periculoase, adică tot ce a mai rămas din vulcanul tânăr, care a erupt acum zece mii de ani. Noroc că minți mai luminate l-au declarat în ultimul moment rezervație naturală, că alminteri nu am mai fi văzut aici decât un hău.

Mai mergem prin soare zece minute pe o cărare neamenajată până descoperim lacul de smarald. Cotim puțin la dreapta, ca după alte zece minute, să ne lipim spatele de coloanele de bazalt. Se spune că emană energie pozitivă. Cred și eu, că ciudatele coloane par a fi o ruină de catedrală. Găsim un loc strâmt, între cer și pâmânt, cu ceva umbră, cât să ne tragem sufletul. Zărim și lacul care își schimbă culoarea. Două fete din grup înoată fericite de parcă ar fi sirene, nu alta. Dana ne cântă și ne încîntă cu chitara ei. În zare descoperim o mireasă. Cu ce o fi încălțată? mă întreb. Timpul a trecut. Vraja s-a rupt. In noapte cineva ne anunță că am intrat în București. Cum a trecut așa de repede ziua și s-a sfârșit povestea?