Asta a fost primul gând atunci când m-am înscris în noiembrie trecut într-o excursie la Prislop. Voiam să văd, să descopăr cu ochii mei cel puțin o minune. Ca răspuns la gândul meu, am primit un prim semn. Se spune, că la părintele de la Prislop, ajungi numai atunci când îngăduie acesta. Și, se pare că nu a îngăduit și n-am ajuns. Excursia a fost amânată din nu știu ce motiv.

M-am înscris iar în aprilie anul ăsta. Așteptam cu nerăbdare să văd, dacă nu cumva, dintr-o cauză neștiută va fi și această excursie amânată din vreo pricină. Din fericire totul a mers strună. Vezi păcătoas-o, mi-am zis în gând, că de data asta ai fost acceptată de părintele? Ai grijă ce minuni mai cauți ca să te convingi că ele există, mi-am zis la plecare.

Încă de la plecarea din București am avut o vreme minunată, pe tot traseul. Nici un nor pe cer, timp de două zile. Peisajul, atmosfera din autocar, nuanțele de verde ale pădurii, pomii înfloriți, altă minune. Dumnezeu ține cu noi, aud în jurul meu remarci ale unor vecini din autocar. Avem o țara minunată, păcat că nu știm să o prețuim. Tot drumul numai despre astfel de minuni s-a vorbit.

Înainte de vizita la mormântul părintelui Arsenie, oprim la castelul Corvinilor din Hunedoara. Nu mă pot abține să nu fiu minunată de ceea ce trăiesc și văd cu ochii mei. Le spun tovarășilor mei de drum că încă din clasa a patra primară, mi-am dorit să vizitez castelul. Deși am bătut țara în lung și lat timp de cincizeci de ani, este prima oară când ajung în acest loc. Ce minune! La intrarea în castel, un bunic, cu chip senin, în costum popular, încins cu un brâu tricolor ne salută cu bucurie. Dă cu ochii de Irena noastră și-zice: Dapăi, io vă știu. Ne-am mai întâlnit în Bucovina. Mor de curioasă să-l întreb ce-i cu el. Parcă atît așteapta. Io mi-s născut în castelul asta, doamnă. Nu mă crezi? Și nici una nici două, scoate din traistă un articol decupat dintr-un ziar, în care citesc în grabă povestea omului, fost electrician la Combinatul din Hunedoara. De Combinat s-a ales praful. Doar povestea și costumul popular al omului au dăinuit. Păi asta nu-i o minune? cuget eu iar.

Ajungem seara în Hațeg. La fiecare pas, se oferă locuri de cazare în pensiuni cochete. Orașul în care cei rămași fără muncă și nici o speranță de la stat, a renăscut datorită părintelui Arsenie, gândesc eu iar cu voce tare. Să fie și asta o minune? Și gazdele pensiunii noastre se poartă cu noi ca adevărați profesioniști. Mă minunez iar.

În autocar, îmi zic că am descoperit deja o grămadă de minuni. Ce altă minune ar putea să mă mai surprindă? Aflu, fără să vreau, că domnul, care se decarase la masă ateu, pictează niște icoane, Dumnezeiesc de frumoase. Și-mi zic: O minune mai mare ca asta, o poți întâlni doar printre Oameni Mulțumiți. Asa că și eu, mulțumesc la rândul meu, și declar: eu cred în minuni!