Categorie: Fără categorie

Magia Brasovului
Cu două zile înainte de Revelion dăm o fugă la Brașov cu gândul rostit sau nu, de a spori mulțumirea noastră și de a mulțumi. Că doar nu întâmplător ni se spune Oameni mulțumiți. Grăbiți să ajungem la destinație ca să ne bucurăm cât mai mult de această zi, pornim la drum dis de dimineață. După vreo oră constatăm că graba noastră este zadarnică. Bucuroși, entuziaști, curioși, am pierdut din vedere că pe DN1, timpul se măsoară diferit. Se merge în coloană, vreo două ore. Spre surprinderea mea, tovarășii mei de drum, nu sunt preocupați deloc de acest inconvenient. În autocar se aud răsete, glume și se fac comentarii cu privire la bucuria și uimirea față de ce ne oferă nouă natura. Peisaje de vis, ninsoare cu soare, frumusețe fără de margini.
Ajungem pe la prânz la Brașov, destinația aleasă. Coborâm din autocar copleșiți de emoția de a revedea acest oraș, cine știe după câtă vreme. Vremea ține cu noi. Ninge liniștit dar nu este frig. În Piața sfatului ne întâmpină un brad uriaș, frumos decorat, care parcă ne zâmbește. Căsuțe de poveste cu frumuseți și bunătăți, parcă ne fac cu ochiul. Și fără să prindem de veste începe magia. În ce a constat magia? Ce, parcă poți să o definești? O fi fost poate, emoția de a păși după zeci de ani în Biserica Neagră? Să fi fost oare bucuria copilărească a unor oameni în toată firea de a se strecura în șir indian pe Strada Sforii, cea mai îngustă stradă din Europa? Sau o fi fost seninătatea fiecăruia dintre noi, că am regăsit bucuria cea fără de griji a copilului ce-am fost, la descoperirea căsuțelor cu turtă dulce frumos meșteșugită? Poate, toate la un loc?
Și parcă ai vrea să nu lași să treacă prea repede această stare. Cum altfel, decât așa cum știm noi să petrecem? Cu muzică, dans, mâncare bună, un păhărel, ca de fiecare dată când sărbătorim pe cineva din grupul nostru cu tort, șampanie și urări. Să fie de vină magia Brașovului sau constatarea că și în anul acesta ne-am îmbogățit cu mulțumiri? Și iar mă pun pe cugetat. Ce norocoasă sunt că i-am descoperit! Câte bucurii la care nici nu m-am gândit mi-au oferit mulțumiții aștia! Și mereu ni se alătură alții și alții. Oare ce ingredient secret pun Irena, cu Rodica și Cristi al lor, în cafeaua de dimineață? Trebuie să cercetez mai atent. Așa că nu-i las de capul lor. Voi fi cu ochii pe ei și anul următor!

La Vâlcea, de centenar
Noi oamenii mulțumiți suntem patrioți. Ne iubim țara. Ne respectăm tradițiile. Ne respectăm și prețuim înaintașii. Din tot sufletul. Cu bucurie, cu mândrie cu pioșenie. Așa că, iată-ne iar gata de drum. Mergem pe plaiuri Vâlcene, într-o zi de noiembrie, răcoroasă dar însorită. Nu am pornit cu gândul să marcăm centenarul, dar l-am jubilat, în felul nostru, chiar fără să știm.
După o mică schimbare de vehicul, am pornit la drum. Primul omagiu l-am adus celui care a compus muzica imnului nostru, Deșteaptă-te române. Adică lui Anton Pann. La casa lui memorială din Vâlcea. Deși acesta a compus imnul înaintea centenarului, la un alt eveniment istoric, noi am fost mândri că imnul a fost cântat pentru prima dată în parcul orașului, în anul revoluției de la 1948. După ce am ascultat explicațiile ghidei și am admirat sau ne-am minunat de casă și obiectele aflate aici, am încercat să ne transpunem cumva în epocă. Am revenit repede la prezent, trecând prin fața unor blocuri, când am citit stupefiați o serie de afișe cu textul: atențe cad obiecte dure. Periculoși oltenii ăștia, gândesc eu amuzată. Dacă nu ești pe fază te poți trezi cu o tigaie, o masă sau o canapea în cap.
Pornind spre Schitul Iezer, pe un drum forestier, admirăm peisajul magnific. La un moment dat aflăm locul în care au fost uciși trei sute de călugări care au apărat comorile ascunse aici de Mihai Viteazul, marele înfăptuitor al întâiei noastre uniri. Mica bisericuță a schitului, construită de Domnitorul Mircea Ciobanu și Doamna Chiajna, este o bijuterie. Ne închinăm la moaștele Sfântului Antonie de la Iezer, aduse în parclisul actual, din gropnița pe care Sfântul și-a săpat-o cu mâna lui la intrarea în peștera în care s-a nevoit. Aflând că plecăm mai departe la Schitul Pahomie, o măicuță ne dă ciorbă caldă de legume și mămăliguță cu brânză și smântână, așa ca să nu plecăm cu mâna goală. Să gustăm și noi, călători curioși și pioși, din bunătatea și omenia ei.
Ajunși la Pahomie, descoperim pe o culme a unei stânci imposibile, o construcție albă. Este bisericuța Schitului. Spațiul din jur, este generos, dar zgârcit, gândim noi, pelerini-excursioniști, dornici să găsească un loc în care să dejunnăm. Și îl găsim. Datorită unui călugăr binevoitor. În poiană. Ce poiană? O adevărată catedrală cu colone de brazi. În mijlocul locului, noi, bieți călători, doritori de inedit, ne bucurăm de tihnă. De frumos. De binecuvântare. Așa gândim, deși nu exprimăm, bucuria și prețuirea pentru tot ce-i românesc. Chiar și pentru Centenarul nostru!

La Racoș, între cer și pământ
Cu bucurie, emoție, curiozitate aștept de fiecare dată ieșirile cu mulțumiții mei, cum îi alint eu. De data asta așteptarea este parcă mai intensă. Nu ne-am văzut de câteva luni. Așa că, aștept să descopăr locuri noi, și suprize noi, tot de la…noi. Sinceră să fiu, aștept mai ales surprizele. Și astea, surprizele apar, încă de la urcarea în autocar. Printre participanți descopăr verișoare, prietene din tinerețe și mulți dintre prietenii noi. Printre îmbrățițari și pupături o descopăr și pe Andreea, sora Irenei din Canada. Mi se încălzește sufletul de bucurie când îmi oferă un brâu tricolor, tricotat chiar de ea, special pentru această întâlnire. O zăresc și pe Dana, artista, cu nelipsita ei chitară. Constat că domnu Nelu, are un bandaj la mână. Ia antibiotice, așa că, nu vom avea vișinată.
Pornim la drum. Nu știu când au trecut patru ore. Povestim, râdem, ascultăm muzică, ne bucurăm de scrierile Andreei și poeziile lui Ciprian, băiatul de nici treisprezece ani al Irenei. Măi să fie. Am ajuns deja la Rupea. Vremea ține cu noi. Vizităm ruinele cetății, admirăm de la înălțime zările. Rămân surprinsă că Geta, care se interesează de fiecare dată, dacă este de urcat, este printre primii. La ultimul nivel nu ne mai săturăm să admirăm zările. Și spre Moldova, și spre Transilvania, și spre Muntenia. De jur împrejur aceleași frumuseți. Gata. Timpul a trecut. Înapoi la autocar, și hop, ajungem la Racoș.
Coborâm din autocar și încercăm să descoperim obiectivele: vulcanul, lacul, coloanele. Zarim, un fel de stîncă-bolovan de culoare roșie. Intr-acolo ne îndreptăm, ne zice ghida noastră. După vreo zece minute descoperim un peisaj incredibil. Stânci ciudate, râpe periculoase, adică tot ce a mai rămas din vulcanul tânăr, care a erupt acum zece mii de ani. Noroc că minți mai luminate l-au declarat în ultimul moment rezervație naturală, că alminteri nu am mai fi văzut aici decât un hău.
Mai mergem prin soare zece minute pe o cărare neamenajată până descoperim lacul de smarald. Cotim puțin la dreapta, ca după alte zece minute, să ne lipim spatele de coloanele de bazalt. Se spune că emană energie pozitivă. Cred și eu, că ciudatele coloane par a fi o ruină de catedrală. Găsim un loc strâmt, între cer și pâmânt, cu ceva umbră, cât să ne tragem sufletul. Zărim și lacul care își schimbă culoarea. Două fete din grup înoată fericite de parcă ar fi sirene, nu alta. Dana ne cântă și ne încîntă cu chitara ei. În zare descoperim o mireasă. Cu ce o fi încălțată? mă întreb. Timpul a trecut. Vraja s-a rupt. In noapte cineva ne anunță că am intrat în București. Cum a trecut așa de repede ziua și s-a sfârșit povestea?

Daruri
Un dar extraordinar care si-l pot face oamenii este sa descopere. Sa descopere lumea, tara, natura, sa afle senzatii noi si sa creeze emotii. Sa se descopere fiecare pe sine si pe cei din preajma. Sa caute, sa astepte, sa imagineze si sa se bucure. E darul ce si-l fac ei de fiecare data cind se intilnesc. Ati ghicit, este iar vorba despre Oameni multumiti
A fi bogat nu inseamna cit ai, ci cit de mult poti sa dai si cit de mult esti dispus sa te daruiesti. Se spune ca cine se aseamana se aduna; iata cum s-au adunat ei, atitia bogatasi dispusi sa imparta cadouri din acelea care nu se cumpara la magazin : gesturi dezinteresate, vorbe bune ce atrag prietenii sincere, zimbete pline de caldura. In timp ce adaugam ani la viata, e important sa punem viata in ani. Cumva gindul imi fuge la o poza ce circula pe internet, insotita de un tetxt cam asa : « Anii trec, copii cresc, lumea se schimba, numai oamenii multumiti ramin tineri si frumosi ».
Multi dintre excursionisti contibuie dupa posibilitati artistice si logistice la successul deplasarilor si ofera cu mare drag cite ceva, un « ceva » (care aminteste de bucuria ce ii invaluie cind pornesc la drum in formula binecunoscuta : Irena, Rodi si Cristi): un program printat al obiectivelor turistice, o prajitura, o floare, o carte, o gluma, un cintec, o sacosa sau esarfa. Esarfele Oameni multumiti ajung departe, duc cu ele amprenta romaneasca pe unde nici nu banuiti, provoaca zimbete, declanseaza conversatii incitante si raspindesc bucurie pe unde trec. Cum asa? Pentru ca o esarfa din aceasta rosie e purtata la git de un om frumos. Si pentru ca este o esarfa primita in dar. Esarfa in dar….
Scris de Andreea Bojinca

Andreea Bojinca
Poti sa mergi cu oameni multumiti in mai multe feluri. Stati asa, ca va explic.
Se poate sa calatoresti cu ei, adica sa te sui in autobuz si sa cobori la prima, pentru o cafea si o prajiturica, apoi la a doua pentu o manastire, si la a treia pentru o drumetie prin padure, si , si , si…
Si pe urma le vezi pozele pe facebook, comentezi, iti inchipui ca esti cu ei in autobuz, la teatru ori concert; la munte sau la salina, la crama sau la conac, acolo unde te duce « the best driver », in timp ce Rodica intoarce file de istorie, pe traseul ticluit de ghidusa Irena.
Mai nou, ii poti insoti citind pe website oamenimultumiti.ro. Caci, desi par de moda veche, luand tara la pas, cintind si schimbind retete de prajituri, Oameni multumiti sunt la zi cu tot ce e nou si modern.
Scriu de vreo 15 minute si mi se pare ca nu am spus esentialul: odata ce ai nimerit printre oameni multumiti si le-ai permis sa iti intre in suflet, ai tai sunt! Ii duci cu tine peste tot, vorbesti cu ei in gind, le zimbesti, le arati pe unde treci, rizi si te intristezi cu ei, te bucuri cu ei, te sfatuiesti cu ei, inveti de la ei, le trimiti salutari, le spui buna dimineasta si noapte buna. Si intr-o buna zi realizezi ca esti unul dintre ei. Cum s-o fi intimplat asta?

In Delta, cu Oameni multumiți
Vă vine sau nu să credeți, și de n-am fost, tot am fost și eu în Deltă cu mulțumiții mei dragi, în ultima excursie. Cum se poate? Iacă așa, se poate. Ca în oglindă, sau ca în vis. Ești și aici, dar și acolo. Așa m-am simțit încă de când am văzut programul excursiei. Am avut convingerea că voi fi și eu alături de voi, chiar dacă nu fizic.
Ca să fiu sigură am început să scriu câteva amintiri pentru voi din experiențele mele din Deltă. Experiențe pe care am avut privilegiul să le trăiesc de-a lungul vremii. Prima oară am ajuns în Deltă pe la paisprezece ani. Habar nu aveam despre ce este vorba. Nu peisajele, natura sau oamenii m-au impresionat la prima experiență. Ci mersul cu șalupa până la locul în care urma să stau o vacanță. Apoi, pe seară, pe ponton, priveam fascinată la vapoarele de marfă sau pasageri care erau într-un dute-vino necontenit pe brațul Sulina, și muream de frica broaștelor care mă conduceau până acolo. Și, ca o coincidență, prima imagine care îmi parvine pe FB, este șalupa care îi aștepta pe mulțumiți, așa cum zice Florina.
Apoi, albumul cu peisajele superbe, ale Andreei, mi-au adus în suflet excursiile cu colegii de facultate la reîntâlnirile de cincisprezece și treizecisicinci de ani de la terminarea facultații. Prilej cu care am putut să beneficiem și de căldura, ospitalitatea și bunul simț al oamenilor Deltei.
Pozele cu momentele de la petrecerea de seară, mi-au amintit de chermezele care se organizau la unitatea aceea din Deltă, care se ocupa cu prelucrarea stufului, pentru cei care munceau și trăiau în acel colț uitat de lume.
Și da, tot în Deltă am avut bucuria și fericirea de a descoperi marea cea mare,ca și voi. Constat aceeași stare și la voi, în pozele postate de la Gura Portiței. Despre saramura de crap, ce să vă mai povestesc. Sunt sigură că v-ați gândit și voi la mine. Dacă nu, ne luăm revanșa la anul. M-am înscris deja.

Lectie de continuitate, la Șelaru
După ce mi-am tras sufletul, m-am delectat cu imaginile din album, și m-am umflat în pene la comentariile și reactiile celor prezenți, și nu numai ale lor, după ieșirea de ieri cu Oameni Multumiti, am rămas pe gânduri. Despre ce a fost vorba, de fapt? Cum s-ar putea defini evenimentul neobișnuit de ieri?
Excursie? Prea puțin, deși unele elemente de excursie am regăsit în explicațiile Rodicăi. Recreere în natură? Desigur, după veselia și bucuria copiilor, alergând printre animăluțele de piatră de la Drugănescu. Da, dar parcă nu numai atât. Lecție de istorie? Fără doar și poate dacă ne amintim frumoasa prezentare a tinerei ghide de la Complexul Brâncovenesc de la Potlogi. Lecție de supravietuire? Și asta dacă ne amintim că biserica-bijuterie de la Cobia, biserică readusă la viață printr-o minune, este chiar în fața ochilor noștrii. Ospitalitate? Și asta rămâne valabil dacă ne gândim la cornulețele cu gem cu care ne-a servit femeia care ținea cheile bisericii și ne-a fost ghid ad-hoc. Pelerinaj? Poate fi așa, după frumoasa povestire a Getei despre iertare, și cuvintele pline de har al Starețului de la Mănăstirea Glavacioc. Cenaclu literar? Un pic, și asta ar putea fi, să zicem, dacă ne gândim la lectura despre un celebru monument din Șelaru. Petrecere câmpenească? Zi onomastică? Și astea. Târg de binefacere? Bifăm și asta având în vedere efortul comun al copiilor locului, care cot la cot cu cei din grup, au strâns bani pentru repararea bisericii din sat, scoțând la vânzre, micile lor comori. Lecție de gastronomie? Și asta. De la sarmăluțele cu mămăligă la ceaun ale Angelicăi, la grătarul rafinat al bărbaților sărbătoriți, la pâinea de casă a Victoriței, la salata de varză a Ancăi, la prăjiturile rafinate ale cine mai știe căruia dintre noi.
Eram aproape de definiție când am aruncat o privire fugară asupra celor așezați la mese într-o modestă curte de casă de la țară. Bucuria era desigur dublată sau chiar triplată de faptul că erau împreună două sau trei generații. Bunici, copii, nepoți. Așa se formează amintirile, m-am gândit. Copiii prezenți alături de părinții și de bunicii lor, la un loc, împlicați în așa o aventrură neobișnuită, vor duce cu ei în amintire, fără doar și poate, tot ce au învățat în această zi, fără să știe. Și istorie, și credință, și respect pentru cei care nu mai sunt, și omenie, și prețuire, și dragoste de viață, și caritate, și..și.. Mă dumiresc când găsesc cheia. Lecție de continuitate, asta este! Și fără să vreau îmi vine în minte cântecul lui Moscopol : Că tot ce-i românesc, nu piere, și nici nu va pieri!

Maramureș
Nu am participat la excursia mult comentată a Oamenilor Mulțumiți, din Maramureș, rămasă de pomină. Dar atâtea lucruri, povestite de cei care au fost prezenți atunci, au făcut ca tabloul a ceea ce au trăit aceștia să se insinueze, pic cu pic, și în imaginația mea. Am putut răspunde, uneori, chiar la întrebări legate de acel eveniment. Cu toate astea, a trebuit să citesc un text, o minune de descriere a Andreei Bojincă, o participantă la acea aventură, ca tabloul să fie complet. Apreciați și domniile voastre dacă am sau nu dreptate:
Excursia din Maramures a fost ca un vârtej amețitor, ca o întoarcere magică la copilarie, despre care se povestește și acum . Ceea ce a facut-o atât de populară, de comentată și rememorată, urmează să aflați.
Ploaia din telescaun. O ploaie cu soare și cu grindină în același timp, o ploaie care biciuia pielea și trezea spiritul, îndemna deopotrivă la rugaciune și la poftă de viață, o ploaie iscata din senin, la capătul traseului ce coboara de la Cascada Cailor; o ploaie cum mulți dintre noi nu am mai trăit vreodată. Sub scaunelele suspendate de sirma ce părea atunci un firicel de ață, șuvoaiele de apa se formau instantaneu, se uneau și se despărțeau după bunul lor plac, dansau după cum le cânta ropotul trimis de cer. Am savurat la maxim spectacolul naturii, m-am minunat și am fotografiat mintal imaginea căci era o nebunie a cuteza să scotocești după telefon în acele clipe. Ca sa iau cu mine ceva palpabil, am dat drumul pe pajiște, pastilelor de vitamina C, și în borcăneul rămas gol am strâns … apa de ploaie, ce altceva? A urmat sticla de palinca golită în autocar, cu participarea tuturor celor prezenți, sticla care nu se știa exact a cui este, dar s-a aflat ulterior că era pentru șeful unei turiste, șef ce s-a declarat încântat că licoarea a creat amintiri de neuitat și a înveselit niște oameni multumiti

In cautarea minunilor
Asta a fost primul gând atunci când m-am înscris în noiembrie trecut într-o excursie la Prislop. Voiam să văd, să descopăr cu ochii mei cel puțin o minune. Ca răspuns la gândul meu, am primit un prim semn. Se spune, că la părintele de la Prislop, ajungi numai atunci când îngăduie acesta. Și, se pare că nu a îngăduit și n-am ajuns. Excursia a fost amânată din nu știu ce motiv.
M-am înscris iar în aprilie anul ăsta. Așteptam cu nerăbdare să văd, dacă nu cumva, dintr-o cauză neștiută va fi și această excursie amânată din vreo pricină. Din fericire totul a mers strună. Vezi păcătoas-o, mi-am zis în gând, că de data asta ai fost acceptată de părintele? Ai grijă ce minuni mai cauți ca să te convingi că ele există, mi-am zis la plecare.
Încă de la plecarea din București am avut o vreme minunată, pe tot traseul. Nici un nor pe cer, timp de două zile. Peisajul, atmosfera din autocar, nuanțele de verde ale pădurii, pomii înfloriți, altă minune. Dumnezeu ține cu noi, aud în jurul meu remarci ale unor vecini din autocar. Avem o țara minunată, păcat că nu știm să o prețuim. Tot drumul numai despre astfel de minuni s-a vorbit.
Înainte de vizita la mormântul părintelui Arsenie, oprim la castelul Corvinilor din Hunedoara. Nu mă pot abține să nu fiu minunată de ceea ce trăiesc și văd cu ochii mei. Le spun tovarășilor mei de drum că încă din clasa a patra primară, mi-am dorit să vizitez castelul. Deși am bătut țara în lung și lat timp de cincizeci de ani, este prima oară când ajung în acest loc. Ce minune! La intrarea în castel, un bunic, cu chip senin, în costum popular, încins cu un brâu tricolor ne salută cu bucurie. Dă cu ochii de Irena noastră și-zice: Dapăi, io vă știu. Ne-am mai întâlnit în Bucovina. Mor de curioasă să-l întreb ce-i cu el. Parcă atît așteapta. Io mi-s născut în castelul asta, doamnă. Nu mă crezi? Și nici una nici două, scoate din traistă un articol decupat dintr-un ziar, în care citesc în grabă povestea omului, fost electrician la Combinatul din Hunedoara. De Combinat s-a ales praful. Doar povestea și costumul popular al omului au dăinuit. Păi asta nu-i o minune? cuget eu iar.
Ajungem seara în Hațeg. La fiecare pas, se oferă locuri de cazare în pensiuni cochete. Orașul în care cei rămași fără muncă și nici o speranță de la stat, a renăscut datorită părintelui Arsenie, gândesc eu iar cu voce tare. Să fie și asta o minune? Și gazdele pensiunii noastre se poartă cu noi ca adevărați profesioniști. Mă minunez iar.
În autocar, îmi zic că am descoperit deja o grămadă de minuni. Ce altă minune ar putea să mă mai surprindă? Aflu, fără să vreau, că domnul, care se decarase la masă ateu, pictează niște icoane, Dumnezeiesc de frumoase. Și-mi zic: O minune mai mare ca asta, o poți întâlni doar printre Oameni Mulțumiți. Asa că și eu, mulțumesc la rândul meu, și declar: eu cred în minuni!

De centenar, de suflet
Nu știu alții cum sunt, dar eu…Așa începea Ion Creangă amintirile sale. Și eu, când aud, văd sau citesc ceva care îmi merge la suflet, sunt fericită. Așa s-a întâmplat când am citit rândurile Andreei, o minunată fată, stabilită de ani buni în Canada, cu familia ei. Andreea, căreia inima i-a rămas acasă, în Militari. Judecați si voi, dacă am sau nu, dreptate:Dragostea de Romania se manifesta in multe feluri. M-am intrebat de multe ori cum se manifesta aceasta dragoste de tara la oamenii de rind. Cei care traiesc acasa, cei plecati sa lucreze prin alte tari si cei care sunt plecati de tot in alte tari. Din timiditate, nu am intrebat pe nici unul din ei. Si atunci m-am intrebat pe mine. Cum port eu Romanai in inima? Cu cinste, cu atentie, cu placere, cu liniste. Si nu vorbesc despre asta. Cind sunt la mine acasa (oricare din ele, caci am doua „acase”) aranjez masa in stil romanesc, vorbesc frumos despre romani, provoc conversatii despre istoria, geografia si cultura romaneasca; in concedii prin tari straine, caut mereu sa am un rosu-galben-albastru din flori, din servertele, din mincaruri; daca vad o urma de ceva romanesc,fotografiez, ca sa ramina in albumul vacantei.
Toate micutele intimplari si amanuntele legate de Romania le port in inima, impreuna cu copilaria din cartierul Militari si vacantele la tara, cu excursiile grozave din ultimii ani cu Oameni Mulțumiți, si cu clipele de neuitat traite acolo. Asta e Romania din inima mea. Si cind am ocazia, duc inima mea in inima Romaniei, adica in mijlocul ei. Stiti unde este centrul tarii ? La Dealul Frumos. Rămâne să îl descoperiți și voi. Vă iubesc, Andreea din Canada