Categorie: Fără categorie

De când lumea, românii au cinstit-o pe Maica Domnului cum s-au priceput ei mai bine. Doar sunt vecini cu Dânsa, aici în Grădina Maicii Domnului. Se duceau la biserică, pomenau pe cei vii și pe cei plecații, se închinau, mulțumeau și sărbătoreau. De aia, cred eu, s-a și dat zi liberă. Cum m-am născut și am crescut la oraș, mi-am dorit mereu să fiu și eu măcar odată participantă la o asemenea sărbătoare neaoșă , într-un sat. Și, dorința mi-a fost îndeplinită de mulțumiții mei. In programul de excursii pe luna august o excursie la Dambovicioara. Informațiile din program destul de generale: mergem să sărbătorim în IE, pe Sfânta Mărie, de aceea ținută obligatorie – costum popular, și ceva merinde la noi. Restul, vom vedea la fața locului. Și am văzut. In autocar, ghida detaliază programul. De la Podul Dâmbovicioarei intrăm în chei. Aici va rămâne autocarul. Vom ajunge in satul Ciocanu, unde vom participa la slujbă, apoi vom merge la o serbare câmpenească cu oamenii din sat. Să nu ne facem griji. De toate detaliile se va ocupa Ralucuța. Curioasă, întreb cine-i Ralucuța. Aflu că Raluca Busuioc este organizatoare a evenimentului. Este toată numai suflet. Lucrează la Centrul de Promovare turistică Dâmbovicioara.

Drumul până la Dâmbovicioara este o încântare. La coborârea din autocar, ne așteaptă aliniate, vreo cinci autoturisme. Lângă ele, oameni ai locului, respectoși, ne invită câte trei, câte patru să urcăm în mașinile lor, să ne ducă până la biserică la Ciocanu, că-i ceva drum de urcat. Doamne, parcă am fi rude sau prieteni buni, mă gândesc. Îl întreb pe omul în al cărui autoturism am nimerit, de unde vine denumirea satului. Omul, răspunde cu sinceritate că nu știe, spre rușinea lui, și mai e și primar, pe deasupra. Totuși, gândește, că probabil, la vremea coasei, valea răsuna de bătăile ciocanelor cu care se ascuțeau coasele. Ajungem la biserică. Slujba este în desfășurare. O mână de oameni frumoși, copii, tineri și vârstnici în costume populare ascultă cu cuviință, cuvântul preotului. Ne alăturăm și noi. Preotul Mihai, un tânăr blând, este vădit emoționat de prezența noastră. Ne vorbește despre semnificația sărbătorii, despre credință, despre tristețea sa interioară, generată de faptul că în satul său, de o frumusețe fără seamăn, au mai rămas doar treizeci de familii. Ne recită o poezie de suflet, scrisă de domnia sa. N-ai cum să nu te emoționezi.

După slujbă , localnici și vizitatori, suntem conduși la locul unde se ține serbarea- șezătoare. Observ că este vorba de Pensiunea Serafin. Suntem întâmpinați cu pâine și sare de un înger de fată, în costum popular. Așa sunt întâmpinați la noi toți oaspeții. În interior, alte surprize. Pe mesele frumos aranjate ne așteaptă produse tradiționle și bunătăți de tot felul, pregătite cu suflet de gazdele noastre. În grabă observ câteva etichete frumos aranjate în fața preparatelor, pe care scrie: Bun venit din partea noastră. Adică, a noastră, cei de la Stâna din Grind a lui Gicu lu Pipuță, Casa Larisa, Cabana Garofița Pietrei Craiului, Vila Green House, Pensiunea Dealul Sasului, Casa Mary și Mădă, Tabăra Orația, Casa Roua Florilor,Cabana Non Nobis și bineînțeles Pensiunea Serafin. Cât putem de repede, nu ne lăsăm nici noi, mulțumiții, mai prejos, și aranjăm bucatele noastre pe mese. De acum sărbătoarea poate începe. Nu înainte să exprime atât gazde cât și invitați, bucuria de a petrece ca într-o familie, o sărbătoare atât de frumoasă. Și ca la orice sărbătoare, ne-a încântat cu muzica sa, tânărul Ionuț Fintoiu. Și…am mâncat și am jucat, trei ore totul a durat…ar fi spusși poetul dacă ar fi fost de față. Ca să vă convingeți că totul este real, fiți cu ochii pe programul de excursii al agenției Oameni Mulțumiți. Eu sunt!

De ceva timp, asemenea unui pescar împătimit, așteptam să prind ocazia capturării exemplarului mult așteptat și dorit. Adică o excursie care să includă Transfăgărășanul. Norocul meu a fost că, prietenii mei, mulțumiții, au organizat minuțios partida. Așa că, la ora și locul stabilit, frământau de emoție ca și mine, încă vreo douăzeci de pasionați, care nu s-au speriat de meteorologii care prognozau fenomeme extreme în toate locurile. Nici eu nu m-am temut, deși am fost avertizată de un amic că la Bâlea a nins. Așa că am ales să plec totuși, orice s-ar întâmpla. Drept pentru care mi-am luat chiar și cizmele din dotare.

Primul popas, la barajul de la Vidraru. Se pare că alții au fost mult mai harnici decât noi. Mașini mici și mari, înghesuite ca sardelele, peste tot. Cu chiu cu vai și-a găsit și microbuzul nostru un locșor. Iar noi, am căutat culoarele favorabile pentru a ne minuna de frumusețea locului și a imortaliza trecerea noastră pe acolo.

Odată porniți iar la drum, am uitat de tot și de toate. Natura, peisajul, vremea bună au fost subiecte de admirație și de exclamații de tipul: frumos, fascinant, incredibil, uimitor. Pe drum am avut, vorba vine, și alte dezamăgiri. Păi ce, e normal ca drumul ăsta să fi fost construit doar în patru ani? Ehe!…Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi fost construit acum …Nu? La Bâlea a trebuit să așteptăm un timp în tunel, deoarece traficul era asemănător cu cel din Militari în zilele bune. Parcările erau pline, așa că a trebuit să ne rugăm la Sfântul responsabil cu parcarile , ca să ne ajute. Și ne-a ajutat. Scăpați de griji, am pornit care încotro, căutând locurile cele mai spectaculoase pentru a fotografia tot. Lacul, urmele de zăpadă, cascadele, florile de munte. Tot, dar absolut tot ce stârnea admirația și uimirea. Timpul s-a scurs repede, așa că în cele câteva minute până la îmbarcare, am avut totuși vreme cât să ne învârtim printre tarabele cu produse tradiționale și suveniruri. Am pornit apoi spre Cascada Bâlea. Aici, drumul s-a dovedit a fi exact ca în vederile de popularizare a Transfăgărășanului. Suntem bucuroși că putem vedea cu ochii noștri această minune. Ba rămânem și cu gura deschisă de uimire când zărim telecabina care funcționează și urcă spre cascadă. Curajoșii pornesc pe jos până acolo, deși norii deveneau amenințători. Prudenții au rămas la bază. Și bine au făcut. O răpăială de ploaie de vară i-a făcut pe curajoși să simtă la propriu pe pielea lor, prospețimea ploii.

Cum în povești, după ploaie apare soarele, așa s-a întâmplat și la noi. Am ajuns la Muzeul Badea Cârțan din Cârțișoara. Vremea ne-a perimis, ca după ce am ascultat explicațiile ghidului simpatic care a reușit în cinci minute să ne arate muzeul și să ne traducă și câteva regionalisme în limba noastră , să ieșim în curte și să facem iar poze. După ce ne-am exprimat admirația pentru Cârțanul nostru, am pornit iar spre o nouă minunăție a naturii: rezervația naturală Râpa Roșie. Privită de la distanță, Râpa Roșie, pare un tablou suprarealist, cu nuanțe de roșu și maro, în ramă de culoare verde, în care încerci să deslușești la ce s-a gândit pictorul când l-a creat. Să fie piramide ciufulite, turle de catedrală, tuburi de orgă separate de cotloane în care parcă se odihnesc turiști? Rămâne la latudinea fiecăruia să își lase imaginația să lucreze. Prima zi a excursiei noastre s-a încheiat la Sebeș Alba, sub semnul leului. Adică la hotelul Leul de aur, unde totul, absolut totul: confortul, servirea, mâncarea, personalul , distracția, au fost la înălțime. Până și bătrânica de optzeci de ani care a ne-adus flori, și părea coborâtă dintr-o poveste, a rămas împresionată de așa un grup. Nu degeaba suntem grupul Oameni Mulțumiți!

În zorii celei de-a doua zi de excursie pornim iar la drum. Nu înainte să admirăm bergolele frumos și meșteșugit aranjate de edilii orașului Sebeș Alba. Un fel de arcade pline cu flori de toate culorile, aflate în centru orașului, care arătau ca niște draperii fine cu modele floarale ce nu reușeau să ascundă de ochii trecătorilor clădirile monument din zonă.

Ne îndreptăm spre Sibiu. Prima oprire va fi la Sibiel unde urmează să vizităm un muzeu al icoanelor pe sticlă. Vremea este frumoasă. Ghida ne stârnește curiozitatea cu anunțul potrivit căruia vom avea pe traseul spre casă și un obiectiv surpriză. Ne dăm cu părerea fiecare încercând să ghicim ce vom vedea. În satele prin care trecem nu ne săturăm să admirăm casele și curțile în care sunt amenajate grădini cu tot felul de flori. O diversitate de soiuri și culori, ca să nu mai zică cârcotașii că românii nu iubesc frumosul. La o răscruce de drum microbuzul virează spre stânga, iar noi avem timp să vedem în dreapta câteva indicații pentru Săcele. Notăm în fugă ce este interesant de reținut și de văzut în excursiile viitoare.

În Sibiel, ne oprim în fața bisericii ortodoxe. Este duminica și slujba este în desfășurare. Cântări îngerești răzbesc până la noi. Pe o plăcuță de la întrarea într-o clădire aflată în curtea bisericii citim: Muzeul parohial de icoane pe sticlă preot Zosim Oancea. Imediat apare și femeia care răspunde de muzeu. În două trei minute face prezentarea. Muzeul a fost înființat de preotul Oancea. Conține șase sute de icoane pe sticlă dăruite de săteni, și obiecte etnografice caracteristice zonei. Pe scară sunt fotografii cu personalități ale satului, printre care și moașa. Am rămas impresionată de ce am văzut în acest muzeu. Prezentarea nu mi s-a părut lămuritoare, așa că mi-am propus să aflu mai multe consultând netul până la următorul popas.

Când am pornit iar la drum, caut curioasă pe net să aflu mai multe despre preotul Zosim Oancea, cel care a înființat muzeul. Într-un articol semnat de Cristian Bădiliță și Ana Blandiana aflu că acesta a fost în egală măsură, om și preot. În 1948 a fost arestat, el și soția sa însărcinată. Apoi a fost deportat în Bărăgan. După paisprezece ani de suferință, la ieșirea din temniță a spus următoarele: Cel ce a avut credință s-a salvat. Cât despre muzeul căruia i-a dat viață afirma: icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea. Nu apuc să-i trimit un gând de mare respect acestui om minunat că și ajungem la Sibiu, în jurul prânzului. Ghida ne dezvălui surpriza. Vom poposi o oră la Muzeul Astra din Sibiu.

La intrare ni s-a spus că Muzeul Astra din Sibiu este unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din țara noastră. În puținul timp pe care l-am avut la dispoziție am descoperit fiecare ce-am putut. La intrare am primit un program prin care am aflat că în perioada 11-14 iulie, se desfășoară Festivalul Astra multicultural. În maratonul nostru de o oră în jurul lacului am avut parte de o plimbare în aer liber pe cinste dar și de bucuria de a participa pe negândite la unele manifestări din acest festival. Un concert susținut de o solistă lipoveancă care ne-a indemnat să ne prindem într-o horă pe cinste. O invitate a unor tinere rome, în costume tradiționale de a ne împleti părul după obiceiul lor, o discuție cu niște femei din Mahmudia care preparau bucate tradiționale. Am făcut fotografii în zona pitorească a morilor de apă și de vânt. Am admirat costumele celor ce urmau să participe până seara la festival. Acum vă întreb: ce credeți, am văzut ceva frumos, inedit și înteresant în cele două zile cu Oameni Mulțumiți?

Sfinte Doamne, cum să-mi dea prin cap sa scriu pe blogul multumiților despre aceste tradiții, spre care mă îndrept eu singură, în particular? Asta chiar mă întreb și eu, și nu-mi vine în minte nimic credibil, pentru voi, cititorii, ca să explic, ce și cum. Este evident că la aventura mea în Gorj, am fost pe cont propriu, departe de dragii mei mulțumiți, care sunt în Bucovina…. Și totusi, revine întrebarea: de ce gândul ? La-s că am să găsesc tot eu răspunsul până la urmă, îmi zic…

Încă de la îmbarcarea în autocarul-cursă, București- Târgu Jiu, am avut sentimentul că sunt într-o călătorie cu dragii mei. Asta în ciuda faptului că, în jur nu era țipenie de… mulțumit. Ba, vecinul meu de scaun, un domn serios ca și mine, cu mai mult trecut și mai puțin viitor, se rățoia de zor la șofer, că se mocăie și nu respectă ora de plecare. Deși, el, șoferul, nădușit tot încerca cu greu să treacă biletele călătorilor prin dispozitivul electronic obligatoriu, așa cum îi cerea fișa postului, dar aparatul îi făcea figuri.

Fără să realizez că sunt de fapt într-o cursă obișnuită București-Târgu Jiu, cu îmbarcare de la autogara Militari, și nu într-o excursie cu mulțumuții, mă trezesc adersându-mă vecinului: nu vă enervați, domnule… Avem un drum lung înaintea noastră. Depinde de noi să îl facem frumos… Când am văzut privirea severă și nedumerită a acestuia, am înlemnit. Mi-am zis repede în gând: ai grijă fat-o că nu ești cu ei…cu mulțumiții… ci cu oameni care nu au habar de așa ceva….

La prima oprire, mă uitam de zor după cafeaua bunicii Ioana și ceaiul lui Tatu, oferite de Irena, așa cum eram obișnuită, dar n-am văzut decât tonomate prăfuite și reci, cu cafea calâie. N-am băgat prea mult de seamă, nici nu m-am necăjit, am pornit iar la drum, și am început să povestesc totuși cu vecinul de scaun, cel nervos. Din vorbă în vorvbă ne-am trezit la Vâlcea, povestind despre excursia mea de anul trecut, când am vizitat Casa memorială Anton Pann, evocând și atmosfera de atunci. Vecinul, din ce în ce mai calm și relaxat, mi-a povestit și el despre vizita sa la casa părintească din zonă și despre bucuria întâlnirii lui cu cei dragi.

De aici, tot drumul până la destinație a fost un dialog plăcut. Eu cu amintirile mele din excursiile anterioare, omul cu amintirile din copilăria sa. Nimic discordant, totul normal. La destinație, am plecat fiecare în direcția spre care pornisem, cu amintirile și gândurile noastre. Microbuzele noastre au plecat în direcții opuse, la interval de zece minute unul față de altul. Am avut timp doar să-l surprind pe vecinul neliniștit de la început, plecând spre destinația sa, întrebând din ușa microbuzului: cum ați zis că se numesc cei cu care plecați în excursii? Nu știu dacă m-a auzit omul, dar eu am strigat cât m-a ținut gura: Oameni Mulțumiți…. Căutați pe internet….

La întoarcere, mă întreb: astea or fi, de fapt, tradițiile gorjene spre care am pornit, sau bucuriile trăite până acum cu mulțumiții? Și ca să fie totul în regulă mă gândesc la chestionarul de final al ieșirilor noastre. Ce aș propune? Numai locuri inedite. Cum ar fi, după capodoperele lui Brâncuș, din parcul orașului Târgu Jiu, și biserica monument istoric din Gornovița, construită în anul 1769, și Minunea din Topești, așa cum a fost definită biserica din sat, cu o pictură aparte, și Mănăstirea Tismana cu istoria sa…și…. și.. multe alte locuri spre care vom porni cu siguranță și noi, mulțumiții, într-o bună zi!

Ăsta a fost impulsul care m-a stârnit, atunci când mulțumiții mei, mi-au spus că vom pleca în căutare de bujori sălbatici, într-o rezervație naturală din țara noastră. Pe undeva prin Dobrogea. Ce noroc mai mare să dea peste mine, decât să-i văd, să-i admir, să le mulțumesc lor, bujorilor sălbatici, că există? Oferta mi s-a părut fascinantă. Doar ce văzusem la televizor de curând un reportaj cu acest subiect. Și, dacă ei, gașca mea de Oameni Mulțumiți, oameni serioși de altfel, vor să-i descoperim, pe ei, pe bujori, este o treabă bună. Așa că, m-am urnit la drum!

Programul ne oferea însă, mai întâi, vizitarea unor mănăstiri de pe lângă Tulcea. Mănăstiri încărcate de istorie: Cucoș, Saon și Celic Dere. Dar, vor fi și alte surprize, ne anunțau organizatorii. N-am apucat să ne dezmeticim bine pe drumul nostru, că a și venit prima surpriză. O scurtă vizită la Orașul de Floci, din Ialomița. Persoanelor mai pudice, nu le-a venit să creadă că așa ceva există. Chiar așa să fie? Ei bine, chiar așa a fost! Și..surpriză. În acest loc, cumva ciudat, am aflat lucruri înteresante. Numele, care stârnește atâta mirare oricărui om de bun simț, se leagă de comerțul cu oi din evul mediu. În acet vestit loc al istoriei noastre, bietele oi, erau tunse și zona era plină de flocons, cum ar zice franțuzul. Dar, din păcate, numele a fost tradus, în limbă noastră, cu neașul floci. În acest Oraș, mai degrabă Târg, s-ar fi născut Mihai Viteazul. Iar mama sa, Tudora ar fi fost, nici mai mult , nici mai puțin, decât cârciumăreasă aici. Eu, nu știu ce să zic, pentru că nu am cercetat. Dar…realitatea arată că, în luna octombrie, în fiecare an, aici se ține o serbare populară în cinstea Tudorei. Iar la intrare se află statuia Viteazului.

Odată edificați din toate punctele de vedere asupra surprizei, am pornit spre celălalt obiectiv: Mănăstirea Cucoș. Dar până să ajungem la această bijuterie, de aur, cu aur, și iar aur pe pereți, am făcut un mic ocol. Din greșală. Greșala, a fost de fapt un drum printr-o pădure, ce semăna cu o rezervație naturală, dar din păcate n-am aflat ce a fost de fapt locul acela , că nu aveam nici pe cine întreba, nici semnal la internet. Parcă eram în tunelul timpului. Ajunși la mănăstire, în biserică, asistăm sfioși la un eveniment. O cununie omagială, de cincizeci de ani de conviețuire, a unor oameni frumoși, înconjurați de alți oameni frumoși: nași, copii și nepoți, care străluceau de fericire. După momentul emoționant, am cumpărat fiecare, ca amintire, câte o sticlă cu vin, din producția mănăstirii. A urmat mănăstirea Saon care arata ca o minunată poartă de intrare în mirifica Deltă a Dunării. O oază de frumos, cu păuni și alte păsări care mai de care mai deosebite. La Celic Dere, părea că urcăm spre cer, nu alta. Seara, am petrecut-o la Babadag, într-o atmosferă de sărbătoare.

Ziua următoare, după ce ne-am făcut datoria de cetățeni responsabili și am fost la vot, am plecat spre rezervația de bujori. Din păcate, aceștia erau trecuți. Dar ca bonus, natura ne-a așternut un covor verde de iarbă, decorat gingaș cu flori de rochița rândunicii de culoare roz, și un peisaj de vis. Și, ca și cum nu era de ajuns, am urcat apoi până la lac Iacobdeal, un loc de vis, care cred că va ajunge, în câțiva ani, un obiectiv turistic de renume. Dar până atunci, voi reveni în aceste locuri și anul viitor, cu bujori înfloriți sau nu, pentru că locurile merită din plin!

Cu alte cuvinte, pot spune fără să greșesc, că și de această dată am avut din belșug, hrană pentru suflet cu de toate: spiritualitate, emoție, natură, distracție, uimire, admirație, prietenie, respect, umor. Mulțumesc, mulțumiților!

Câte locruri poți descoperi, nu într-o viață de om, ci într-o zi? Câți oameni, cu poveștile lor cu tot, poți cunoaște? Câte comori poți strânge în sufletul tău, între răsăritul și apusul soarelui? Greu de răspuns și de socotit. Dar, atunci când într-o zi ai parte de câte o fărâmă din toate acestea, poți să te consideri mulțumit. Om mulțumit. De pildă ieri, în intervalul menționat, în excursia din Argeș, ne-am ales cu multe din acestea. Și cu descoperirea unor locuri noi, și cu povești de viață, și cu bucurie sufletească din care să ne desfătăm până la plecarea viitoare. Socotiți și voi dacă am sau nu dreptate.

Ziua noastră în Argeș, începe cu un privilegiu. Cumva un cadou de sus. Un răsărit superb de soare în Bucureștiul nostru poluat și ticsit de vehicule de tot felul. Până să ne dumirim ajungem la Mănăstirea Tutana. Părintele n-are habar că în dimineața asta, partuzeci de suflete îl vor căuta avide de cunoaștere. Domnia sa nu-și poate explica ce l-a făcut să aștepte la intrare, venirea noastră. Și cuprins de o bucurie naturală ne întreabă mai întâi ce alte mănăstiri urmează să mai vizităm în zonă. Auzind răspunsul nostru, se luminează și își începe povestirea . Noi, numai ochi și urechi, ne lăsăm în vraja sa. Aflăm că Tutana, Comana și Curtea de Argeș formează un triunghi binecuvântat. Pe lângă datele istorice, relatările despre perioadele de măreție și cele de restriște ale mănăstirii, părintele ne vorbește și despre credință, despre Muntele Athos, despre canonul său de a ne mirui numai cu mir din munte, despre Sfântul Atanasie și minunile sale. Timid, cineva îl întreabă despre imaginea stranie de pe o caramidă încastrată în unul dintre zidurile mănăstirii. Din răspunsul acestuia, tragem concluzia că nu dă doi bani pe știrile așa zis senzaționale care bântuie internetul. Plecăm de la Tutana încântați. Ne îndreptăm spre Mănăstirea Cotmeana. Ziua de primăvară și natura trezită la viață ne umplu sufletele de frumos. Cotmeana, atât vechea cât și noua biserică ne lasă fără cuvinte. Pendulăm între frumusețea picturii interioare și exterioare, care ne poartă cu gândul la mănăstirile din Moldova, dar și la îndepărtata Capelă Sixtină, și nu este vorba de vreo exagerare. Încheiem prima parte a zilei la mănăstirea Bascovele, unde maica stareță și părintele ne așteaptă cu drag, cu de toate, ca pe niște prieteni vechi și dragi. Mulțumim din suflet pentru tot.

Sătui, odihniți, încântați, așteptăm cu nerăbdare surpriza promisă de ghida noastră. O vizită la casa memorială Dinu Lipatti din Leordeni. Casa, este de fapt fostul conac al familiei Lipatti. În holul de intrare suntem așteptați de buna doamna muzeograf Aurora, cea care ne îndeamnă să ne așezăm pe scaune. Femeia gazdă, pare obosită și fără vlagă. După ce aruncăm o privire fugară și identificăm un pian, câteva fotografii , o sobă de teracotă superbă și două candelabre deosebite, suntem convinși că vom scăpa ușor. Dar… Vorbirea molcomă a femeii , sufletul pe care îl pune în expunerea sa, face ca istoria pe care ne-o spune despre Conașul Dinu și familia sa, să rivalizeze cu cea mai doctă conferință despre subiectul cu pricina. Modestia, pronunția impecabilă în limba franceză, compasiuna și admirația pentru obiectul admirației sale, umorul, amintirile personale, sunt ingredientele care ne lasă fără grai. La sfârșitul experienței noastre, părerile sunt unanime. Nu vă lăsați în voia primelor impresii, că pot fi înșelătoare.

Laudă și respect pentru geniile culturii noastre dar și pentru truditorii modești și anonimi care au păstrat cu sfințenie memoria acestora, spre a ne dărui nouă, vizitatorilor dornici de cunoaștere, fărâme inedite din viața pământească a acestora.

Așa mi-a trecut să prin cap să rezum ultima experiență cu mulțumiții mei. Dar, după ce a trecut ziua și aventura, și după ce m-am gândit mai bine, am socotit că mai potrivit ar fi titlu Cultură și caritate. Am să explic cum s-a desfășurat ziua noastră. Și voi, dragi cititori, veți decide care este titlul cel mai potrivit.

Sunt la a doua experiență din ciclul Hai la Valea Plopului, cu Oameni Mulțumiți. Alți ocupanți ai autocarului aveau la activ mai multe experiențe în acest loc. Pentru că, Irena, organizatoarea, are în obiectul de activitate și acțiuni de caritate. Printre acestea colectarea de ajutoare și ducerea lor la părintele Tănase la Valea Plopului, acolo unde ne așteaptă de acum, ca pe niște prieteni vechi, peste patru sute de suflete. La drept vorbind, și noi, cei peste treizeci de norocoși prezenți fizic, dar și mulți alții alături de noi cu sufletul și contribuția lor, așteptăm cu nerăbdare întâlnirea. Părintele știe că venim, și ne-a rugat să trecem mai întâi pe la biserică, la Valea Strezii, și apoi la Valea Plopului. Așa și facem. Vremea este foarte frumoasă. Primavară timpurie de februarie. La coborârea din autocar, până să ne grupăm, îmi atrage atenția o familie tânără care coboară dintr-o mașină. Tinerii sunt îmbrăcați ca de sărbătoare și au în mână o lumânare de botez. După câteva minute ies dintr-o curte cu o fetiță în brațe. Se duc să o boteze. Ne-am prins că este vorba de un botez pentru un copil născut în marea familie anonimă a părintelui Tănase. Le urăm nașilor să le trăiască, iar micuței lor fine, sănătate și noroc. Cu mândrie ne spun că mai au un fin, care este frate cu micuța. Intrăm și noi în biserică. Este sâmbătă, și după liturghie sunt parastase. Părintele iese la predică. Și ne vorbește tuturor, cu cuvinte și exemple pe înțelesul oricui, care este rostul și importanța pomenirilor creștinești. După slujbă, ne îndreptăm spre Valea Plopului. Avem toruși timp să urcăm și la bisericuța de pe deal. O bijuterie. Părintele ne spune ca ne așteaptă la masă. Nu admite nici un refuz. Irena, se înțelepțește și acceptă invitația. Așa că, împreună cu marea familie de suflete anonime ne bucurăm la rândul nostru de ospitalitate. Mâncare bună, servire bună, atmosferă de sărbătoare din ambele părți. Nu înainte ca părintele împreună cu copiii să zică o rugăciune și să pomenească sufletele celor plecați.

Ne îndreptăm apoi, spre celelalte obiective. Complexul muzeistic Nicolae Iorga din Vălenii de Munte. Casa memorială, Muzeul etnografic, Muzeul de artă religioasă. Partea culturală a zilei, gândesc eu. Și mă întreb, în sinea mea, ce legătură poate exista între scopul principal al excursiei nostre, caritatea, și cultură? Ascult cu atenție, uimită explicațiile ghidei. Parcă ghicindu-mi gândurile, la un moment dat, ghida se concentrează, pe lângă alte explicații privind viața și activitatea marelui savant, spre activitatea sa caritabilă. Acordarea de burse, înființarea de școli pentru tineri și tinere fără posibilități, ctitorirea unor biserici. Iată, gândesc eu uimită, legătura. Și-mi vine în minte un citat, din cine știe ce carte: caritatea este o calitate pe care sunt sortite să o aibe numai sufletele cele mai nobile.

Rămâne să descopere peste ani, tâlcul acestor vorbe, și cel mai mic participant la excursia noastră, Andrei. El, sunt convinsă, sigur nu va uita această zi. Îi va rămâne în minte mai ales vizita la Muzeul evoluției omului din Ploiești, unde, cu seriozitate și interes a fost un vrednic ajutor de ghid, răspunzând impecabil la intrebările ghidei oficiale. Așa că vă mai întreb, cum ar fi oare mai corect? Caritate și cultură sau Cultură și caritate?

Mă mai întreabă câte un prieten sau cunoștință dacă nu m-am plictisit de ieșirile cu mulțumiții mei. Întrebările chiar m-au pus pe gânduri. În cei doi ani de când i-am găsit, într-adevăr unele obiective din program s-au repetat. Programul, în linii mari are părți care se repetă. Chiar unele glume sau povestiri sunt știute cap coadă de unii dintre noi. Și totuși, constat tot eu, aștept cu nerăbdare să plec iar și iar cu ei la drum. Explicația nu poate fi alta, zic eu convinsă c-am găsit răspunsul potrivit, în cunoscutul banc: Ori sunt nebună, ori a început să-mi placă. Cu siguranță, partea a doua este cea potrivită.

Dar totuși ce a început să-mi placă? Caut iar răspunsuri în circuitul de anul ăsta, la unele mănăstiri din jurul capitalei. La unele mai fusesem. Clar nu aveam, credeam eu, ce să mai descopăr. La unele mergeam prima dată. Ei, desigur aici am să descopăr noul, ineditul… Dar, încă de la ora opt dimineața, mă trezesc brusc, în fața unei surprize minuțios pregatite de Irena. O vizită la Mănăstirea Carmeliților Desculți de la Cioflinceni. Habar nu aveam de existența lor. Fiind surpriză, nu m-am documentat în nici un fel înainte. Încă de la intrare rămân perplexă. O curte imensă, un complex mănăstiresc nou nouț. De văzut, mai văzusem catedrale sau biserici catolice, în diferite locuri din lumea asta mare. Evident că unele dintre acestea, prin istoria lor, prin măreția lor, prin simbolistica lor, te făceau să te simți strivit, copleșit de atâta grandoare. Am pășit curioasă în biserica nouă și m-am lăsat condusă doar de explicațiile călugărului desculț (la propriu), pe nume Luca. La început ne prezintă biserica. Vorbește bine limba noastră și își cere scuze pentru accentul său italian. Cu răbdare ne spune cum și când s-a construit acest complex. Ne dă detalii despre arhitectură, decorații, viața de călugăr carmelit desculț. Ne explică apoi câte ceva despre ordinul din care face parte. Ne lasă un timp să descoperim fiecare dintre noi ce ne interesează sau ne atrage atenția, și ne răspunde cu răbdare la întrebările noastre de neștutori. Privind cu aviditate în jur nu știu ce să admir mai întâi. Vitraliile neobișnuite de culoarea mierii, care se trezesc la viață doar odată cu soarele? Sau anexele pe care ni le arată cu răbdare și, de ce nu, cu mândrie părintele. Și una și alta. Vizita se încheie în cel mai omenesc mod posibil cu putință. Cumpărăm câte ceva. Unii cumpără pliante. Alții, mai practici cumpără ouă proaspete, făină, paste sau conserve din producția proprie a carmeliților. La plecare, părintele Luca ne mulțumește pentru vizită, ne urează drum bun și ne roagă să salutăm din partea sa pe un părinte de la Sitaru. A vizitat si el cu părinții săi, veniți din Italia, acea mănăstire și a fost plăcut impresionat de părintele de acolo. Nu îi știe numele. Plecăm, uimiți și surprinși, spre mănăstirile noastre. Avem treabă. Ba să pomenim după tradiție pe cineva plecat dintre noi, ba să descoperim comori de suflet adunate în muzeele ce se deschid pentru noi, ba să descoperim suflete frumoase de slujitori sau ocrotitori ai acestor locuri minunate. Toate astea ca să ne îmbogățim, la rândul nostru, sufletele. La Sitaru, îmi iau inima în dinți și-i spun părintelui care ne-a fost ghid, că îi transmitem un gând bun de la părintele Luca, de la carmeliți. Eram convinsă că probabilitatea să-l nimeresc chiar pe cel căruia îi era adresat salutul, era foarte mică. Dar, mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe părintele ghid de la Sitaru, că se luminează la față, și rămâne pe gânduri. Îmi mărturisește uimit și smerit: mă credeți sau nu, acum vreo două zile m-am gândit să-i fac o vizită părinteleui, dar îmi era imposibil să-mi aduc aminte numele său. Vă mulțumesc. Așa e,Luca îl cheamă. A fost la noi cu părinții… Mergând pe alee spre autocar, admirând un apus de soare Dumnezeesc, îmi răspund bucuroasă: uite de asta merg eu cu mulțumiții mei, iar și iar.

La început de an primesc un e-mail de la Oameni Mulțumiți. Mi se spune că sunt beneficiara unui cadou surpriză. O minivacanță la munte. Nu stau pe gânduri și confirm participarea. Vorba aceea, dacă-i cadou, cu plăcere. Odată acceptul exprimat, primesc câteva detalii. Destinația, durata, locul de îmbarcare. Însist să aflu cine-i autorul cadoului. O sa aflați, toate la timpul potrivit, îmi zice ghida. Am mai fost plecată cu oamenii ăștia, cu mulțumiții, cum le zic eu, deci nu am nici un stres. Îmi fac bagajul și hai la drum. La microbuz mă dumiresc imediat cum dau cu ochii de ceilalți participanți. Îi cunosc pe toți. Veterani, cum îi numesc eu. Adică oameni ca și mine, cu multe excursii la activ. Sunt bărbați și femei, de la foarte tineri, tineri, maturi până la seniori ca mine, ca să fiu elegantă. Toți entuziaști și bucuroși de revedere. Mergem la Bușteni la un… altfel de revelion. Revelionul Oamenilor Mulțumiți, ediția a treia. Tot ciudați, dar și ingenioși au rămas ăștia, gândesc eu. Sărbătoresc revelionul ca ospătarii și lăutarii, în luna ianuarie. Prevăd că o să fie distracție maximă. Pornim la drum. Râsete și veselie în microbuz, cât cuprinde. Ghida ne prezintă detaliile practice. Noi nici nu realizăm când au trecut cele patru ore până la pensiune. Trafic infernal. Dar… suntem fericiți. Doar conducătorul microbuzului nostru nu împărtășește fericirea noastră. Odată ajunși la pensiune, bine organizați, invadăm tot spațiul acesteia. Camerele, barul, restaurantul, frigiderul, aragazul, vesela, toate sunt la dispozitia noastră. Fiecare participant pare să aibă rolul său, de parcă se repetase totul înainte. Într-o jumătate de oră, unul fierbea țuica, altul încălzea ciorba, cineva pregătea gustările, altcineva servea la mese, totul cu o precizie de profesioniști. După ce prânzim, debarasăm că trebuie să înceapă distracția. Ca adevărații profesioniști, remarc eu iar, în sinea mea. Poți să zici că nu seamănă revelionul nostru cu cel al ospătarilor? Nu prea.

Imediat ce am scăpat de grija mâncării, toți participanții se pun pe treabă. Deschidem petrecerea cu Hora Unirii. Doar se știe, suntem noi mulțumiți, dar și patrioți. După aia încep activitățile. Unii joacă cărți, alții, alte jocuri, unii hore, alții sârbe și alții râd, râd de se clatină lampadarele. După miezul nopții mergem la culcare. Câte doi, câte doi, așa cum am fost repartizați în camere. Mâine avem iar treabă. Vine Moșu cu cadouri. Trebuie să-l primim cum se cuvine. S-a făcut deja pavoazarea incintei. Peste tot atârnă ghirlande, luminițe, globuri cu sigla Oameni Mulțumiti. Apare și Moș Crăciun, costumat ca la carte. Eu mă mir. Știam că îl cheamă Ionel. O spiridușă ne cheamă pe rând și ne dă cadouri, că am fost cuminți. Și noi, frumos îmbrăcați, facem poze, mulțumim. Încă nu spunem poezii. Mai târziu. După cadouri începe petrecerea. Muzica este super. Unii joacă iar, sârbe, hore dar și dansuri mai serioase. Când dansatorii obosesc, se împart răvașe, se mai recită poezii, și se râde, se râde, mai abitir ca ieri. A treia zi ne mai și culturalizăm. Unii la mănăstire, alții la castel, alții la telecabină sau pe pârtie, că de aia am venit la munte. Seara ne așteaptă alte provocări, zice ghida. Ceva surpriză. Un fel de joc, ceva gen urzeala tronurilor. Nimeni nu știe încă în ce constă jocul. Și am râs, și ne-am distrat. Și… am aflat.

Ajunsă acasă, am aflat și cine mi-a făcut surpriza cu minivacanța asta de i-a zis revelion. Cine altcineva decât fata mea care abia aștepta să-i povestesc cu lux de amănunte cum a fost, cum ne-am distrat. Și i-am povestit și ei cum v-am povestit și vouă. Dar ei i-am spus tot adevărul: a fost frumos, foarte frumos. Cazare, vreme, mâncare, relaxare, mișcare, ca la noi, la mulțumiți. Și am râs, și ne-am distrat. Dar să ști că unii dintre noi, am aflat pe pielea noastră, că-i adevărată vorba aia că am râs până era să facem pe noi. La propriu. Noroc că tronurile din cameră au fost la locul lor. Că dacă era vreo urzeală, era jale. Dar… totul este bine, când se termină cu bine. Aștept cu nerăbdare surpriza de la anul. Mulțumesc O.M.

Cam așa durează, și se derulează, înainte și după, fiecare ieșire cu mulțumiții. Înainte de ziua stabilită, cum ar fi să zicem, ieri, începi să te pregătești. Fiecare în felul său, în funcție de traseu, durată, anotimp, ocazie sau așteptări. În ziua plecării, devenită azi, din mâinele de ieri, descoperi la autocar, bucuria revederii cu cunoscuții din alte călătorii, sau bucuria cunoșterii altora. Și aștepți, cu nerăbdare să…vezi, să auzi, să afli. Și te trezești, a doua zi, cu gândul la ce ai văzut, auzit și aflat, ieri. Ei, bine, ieșirea de ieri s-a desfășurat, pentru mine, cam așa. Știam că mă voi bucura pe traseul București, Giurgiu, București, de întâlniri cu prieteni vechi și noi, dar și cu cei dragi, plecați dintre noi. Așa că m-am pregătit cum se cuvine pentru cele două ocazii: mărțișorul și moșii de iarnă.

La Giurgiu, la Schitul Sfântul Nicolae am ajuns pe la nouă și jumătate dimineața, când începea slujba de pomenire pentru cei plecați. N-am zăbovit prea mult la acest obiectiv. Dar am stat suficient cât să ne bucurăm, cu smerenie, de întâlnire și rugăciuni. Când am plecat spre muzeul Teoharie Antonescu, nu bănuiam că mă voi întâlni de fapt cu strămoșii, strămoșilor mei. Am pășit în muzeul de istorie și m-am lăsat vrăjită de ghizii acestui loc, care merită toată lauda. Părea că fiecare sală, era populată, nu de obiectele expuse, ci de sufletele celor care le făurise-ră, cu mii de ani înainte ca noi să le descoperim frumusețea. La un moment dat, într-una din săli, descopăr ceva inedit. Obiecte de artă, măiestrit executate, din țevi de tun, grenade și alte resturi de arme. Doamne ce minune! Urâtul, războiul, moartea, transformate în frumos, în măiestrie, artă și noblețe. Felicitări celor care au făcut această minune!

Ajungem la Comana, dornici să descoperim alte obiective. Pe drumul până la Moara de hârtie din Satul meșteșugurilor, zărim în inedita Deltă a Neajlovului, printre ape și stuf, lebede și rațe sălbatice. Gazdele și ghidele de la obiectiv ne cuceresc din prima. Două surori, femei tinere și frumoase ne dezvăluie proiectul lor. Reînvierea unor vechi meșteșuguri uitate ale satului. Toată truda și preocuparea lor pentru altceva, se derulează în fața simțurilor noastre. Mașinării vechi, salvate de la pieire în cuva fierului vechi, care încă trăiesc. Metode de obținere a hârtiei prin mijloace simple, pe care nu le-ai fi bănuit în veci. Împletituri din papură, țesături, fierărie, olărit, obiecte din lemn, toate își au atelierul, povestea și meșterul, în case simple de chirpici. Pentru cine? Pentru noi, pentru copiii și nepoții noștri. Pentru ca trecutul să nu fie îngropat de viitor. Prin ce? Prin strădanie, sacrificiu și dăruire, a câtorva semeni de-ai noștri. La plecare îmi atrage atenția scrierea unei mici participante la activitățile desfășurate aici: Aveți aici unul din acele locuri din care pleci întotdeauna zâmbind, așa că voi mai veni, că tare-mi place să zâmbesc…

Au urmat apoi, ca un torent, celelalte binecuvântări ale zilei. Prânzul frățesc de la Mănăstirea Comana, ctitorie a lui Vlad Țepeș. Explicațiile și bunăvoința ghidului, care ne-a purtat prin istorie și ne-a luminat cu explicațiile sale la muzeul mănăstirii și la mausoleul eroilor. Impresionant omagiu. Uite că avem ocazia să-i cinstim și pe aceștia. La plecare, bravul ghid ne-a recomandat să facem și o plimbare prin pădure. Și am făcut. Am respirat aer curat și am cules viorele. Am făcut poze și ne-am propus să revenim. Și credeți sau nu, la un moment dat îmi veneau în minte versurile unui cântec: Opriți timpul… Dar, cu Oameni Mulțumiți, nu este posibil acest lucru. Așa că ne pregătim pentru viitorul eveniment. De ieri până mâine, ca să vedem ce ne va aduce Azi-ul!