Categorie: Fără categorie
Povestea mea de om foarte mulțumit
Era o după amiaza de joi însorită, calda și liniștită, la finalul programului de lucru. Împreună cu câteva colege ma îndreptăm spre stația de metrou Izvor. Cristina și Mariana se duceau la biserica, iar noi restul spre casele noastre. Prin parc, Cristina și Mariana ne povesteau ce au vizitat în excursia de la Gura Portiței și ce plăcut impresionate au fost. Era o atmosfera destinsa și plina de bine, de bucurie și liniște. Încântată de experienta lor, le-am spus ca vreau sa merg și eu în următoarea excursie cu ele. Urmau sa meargă în excursie pe 08 Septembrie 2018. Acțiunea se petrece în luna iulie spre final. Mi-au spus cu cine mergem, „Oameni multumiti”, și mi-au povestit cum se procedează. Când am auzit titulatura grupului, în capul meu s-au făcut instant câteva scenarii. Indiferent ca ar fi putut fi vorba despre un grup de oameni de o alta religie fata de religia mea sau de aceeași religie, dar foarte credincioși am decis sa ma alătur lor. Conchizand ca orice ar fi ma voi alatura grupului pentru aceasta drumetie. Mulțumită ca urma sa merg în excursie și ajunsesem în punctul în care drumurile noastre se despărțeau, ne-am luat la revedere și am plecat fiecare pe drumul sau. Asa a început povestea mea. Dar, înainte de a va povesti ce a urmat în zilele de dinaintea excursiei și ce am făcut în excursie, vreau sa va spun câteva lucruri despre mine. Ma numesc Mihaela, atunci aveam 36 ani și o dorința mare. Si anume, îmi doream un copil. Pana la 35 de ani nu ma gândeam la copii, nu ma vedeam în stare sa am grija unui copil, deși toată lumea îmi spunea ca este timpul sa am copilul meu. La 36 de ani, ceva s-a produs în sufletul meu, în capul meu, pentru ca eram foarte emotionata când vedeam copii sau când vorbeam despre copii . Nu aveam nicio problema de sănătate, doar vârstă înaintată și nu a fost cum ma așteptăm eu ca la un pocnit din degete sa apară copilul.
Pe fondul liniștit de vară din parcul Izvor, parca se creiona povestea noastră. Zilele au trecut liniștite, iar în noaptea de 21August 2018, am avut un vis mai neobișnuit și anume: se făcea ca sunt intr-o camera mare, alba unde nu se zarea decât o masa înaltă și o tava imensa pe ea. Eram în fata mesei, umăr lângă umăr cu un bărbat (i-am văzut doar bratul și bănuiesc ca era îmbrăcat cu un halat alb cu mânecă scurtă) care-mi vorbea telepatic și îmi arata ce este în tava. Cuvintele sale au fost: ” – Uite, ăștia sunt morti. ” (și îmi arata ridicand cu o penseta ceva asemănător cu ouăle ochi de mărimea unor boabe de strugure.) -” iar aceștia 2 sunt ai tai. Ești însărcinată!” (fără sa ii spun ceva, am gândit ca nu asa se face un control de sarcina și ca mai bine nu spun nimic.)
Dimineața, i-am povestit soțului meu ce am visat și crezand ca mintea începe sa-mi joace feste am hotărât sa lăsăm pe altădată conceperea „copilului”. Zis și făcut. Timpul s-a scurt, iar în săptămâna când urma sa merg în excursie, luni dimineata am avut primul episod de greață din viata mea. Glumind în sinea mea ca sunt însărcinată. Zilele au trecut, iar de joi am început sa ma interesez ce am nevoie pentru excursie, am făcut și cumpărăturile așteptând cu drag excursia. Sâmbăta, pe 08 septembrie era și prima zi de menstruație asa ca am fost echipata și pregătită corespunzător. Fiind preocupată sa fiu în regula în prima excursie cu oamenii necunoscuți, nu m-am gândit nicio clipa ce semnificație are ziua de 08 septembrie. Știam traseul pe care-l vom străbate, eram foarte încântată și nerăbdătoare sa descopăr acele locuri. Ce-i drept, nu prea ma interesau mănăstirile ci drumetia la 7 Izvoare.
Dimineața devreme, am ajuns la locul întâlnirii, pana sa ne imbarcam am cunoscut câțiva oameni și pe Irene . Irene un om deosebit, m-a impresionat frumusețea interioara, bunătatea și m-a șocat ca îmi retinuse numele din prima. Și știa numele tuturor celor noi și eram câțiva…. Eu…. Abia am reținut numele Elenei .
Atmosfera din autocar, superba. Asa senzații am mai trăit când mergeam cu mătușa mea în excursii de 8 martie.
Prima oprire în jurul orei 8 la Biserica Druganescu. Am intrat cu ceva retineri…. , slujba începuse. M-am așezat într-un colt și ascultam predica. Am fost absorbită de cuvintele spuse și simțeam tot ce se spune în biserica. Tot ce trăise Ana, mama Mariei parcă mi se aplica mie. Parca se vorbea despre mine și situația mea, apoi am fost cuprinsa de un sentiment de uluire și aveam convingerea ca sunt însărcinată. In sinea mea îmi spuneam cuprinsa de uimire „ca sunt însărcinata” ca răspuns la întrebarea ce-mi răsună în cap: „sunt însărcinată? „. Îmi place sa cred ca am avut o revelație. Foarte puternica a fost trăirea din biserică. Apoi cu un sentiment de bine am plecat spre următorul obiectiv. Totul a revenit la normal, m-am bucurat de locul vizitat, de oameni, de popasul pe care l-am făcut pentru pauza de cafea și o mica gustărica. O încântare și uluire de-a dreptul pentru ca a fost prima data când am luat parte la un asa festin și cum oamenii au pus pe masa bucatele pe care le pregatisera pentru aceasta excursie. Drumetia spre 7 Izvoare de asemenea a fost o încântare. Pe drumul tăcerii vorbeam cu presupusul bebeluș ca dacă este deja cu mine, este o onoare sa fiu cu el în prima noastră excursie. Dar poate cine știe voi detalia cu alta ocazie cele văzute și experimentate.
O săptămână mai târziu, urmă să merg in a 2a excursie cu “Oameni mulțumiți”. Cum toată săptămâna respectiva am așteptat sa fiu la menstruație în dimineața plecării mi s-a și confirmat ca sunt însărcinată. Și asa am mers cu bebelușul meu în a 2a noastră excursie, alături de voi, oameni mulțumiți. Eu sunt mai mult ca mulțumită. Va fac cunoștință cu fetita mea, Maria Gabriela. .
Schitul
De peste o lună sunt autoizolată la domiciliu, ca o persoană responsabilă ce sunt. Chestie de vârstă și de virus. Îmi lipsesc excursiile cu mulțumiții mei, deși îi văd și comunic cu ei zilnic. Pe facebook. Revăd sute de poze. Citesc cam tot atâtea comentarii, încerc să ghicesc excursia luna și anul în care ele, pozele au fost făcute. Uneori ghicesc din prima, alteori mă salvează câte un comentariu. Faptul că postările și pozele sunt puse la vedere de persoane diferite, face ca vizionarea și ghicitul locurilor să nu fie plictisitoare. Activitatea asta zilnică face ca dorința de a ne întâlni și pleca hai-hui prin țară, ne ajută să trecem mai ușor peste această perioadă.
Dar cea mai mare surpriză, a venit de la televizor. La o emisiune, cu sonorul închis, văd în fugă o imagine. Constat că recunosc locul. Ăsta este Schitul. Schitul Pahomie. Am fost acolo. Și filmul excursiei din urmă cu doi ani, începe să se deruleze în mintea mea, pe repede înainte. Era pe la sfârșitul toamnei. Vremea era neobișnuit de frumoasă în acea zi. Aveam ceva distanță până la obiectivul nostru. Facem o scurtă pauză în Râmnicu Vâlcea. Nini, mama Irenei, se întâlnește cu finii ei, și aceștia se oferă să ne conducă la Schit. De bucuria revederii, și de a fi cu noi, nu de teamă că nu s-ar fi descurcat șoferul nostru.
Cum vă spuneam, peisajul era de basm. În vreo două sate, în curțile oamenilor, în merii dezgoliți de frunze atârnau precum niște globuri roșii fructele lăsate în pom până înainte de a cădea bruma, după obicei. Un gând stăruia în mintea mea: cât de drag mi-ar fi să culeg din pomii ăia,măcar unu sau două mere roșii. Ajungem la Schit după prânz. Până la bisericuță, urcăm niște scări, străjuite de tufe de crizanteme și trandafiri, cum numai la mănăstiri poți fi copleșit de frumusețea lor. Busericuța pare lipită de stânca care o protejază. Este doar o iluzie optică. Între zidul bisericii și stâncă este un spațiu îngust. Doar pe lateral se încumetă temerarii să se strecoare. Aș încerca și eu, dar, prudentă mă abțin. În fața intrării în bisericuță, pe o masă, zărim o farfurie cu prăjituri proaspete și o cană mare cu apă. Călugărul care le-a lăst discret pe masă, se îndepărtează fără să scoată vreo vorbă. Ni se face foame. Cerem permisiunea să mâncâm dacă se poate, din bucatele noastre, în trapeză. Tânărul călugăr ne spune să așteptăm să ceară voie de la superiorul său. Noi așteptăm nerăbdători. Bărbatul își cere scuze, și cu părere de rău ne spune și motivul. Știți, suntem în post. Și dacă domniile voastre oți avea merinde de dulce…Apoi ne roagă să-l urmăm…Aici, am căutat să văd ce am scris la vremea respectivă despre subiect. Și găsesc doar: *Ajunși la Pahomie, descoperim pe o culme a unei stânci imposibile, o construcție albă. Este bisericuța Schitului. Spațiul din jur, este generos, dar zgârcit, gândim noi, pelerini-excursioniști, dornici să găsească un loc în care să dejunăm. Și îl găsim. Datorită unui călugăr binevoitor. În poiană. Ce poiană? O adevărată catedrală cu coloane de brazi. În mijlocul locului, noi, bieți călători, doritori de inedit, ne bucurăm de tihnă. De frumos. De binecuvântare. Așa gândim, deși nu exprimăm, bucuria și prețuirea pentru tot ce-i românesc.*
Constat că și acum, la retrăirea amintirilor, ca și atunci pe viu, am fost copleșită de aceleași impresi și trăiri. Cu toate astea, retrăind una din frumoasele noastre excursii, am constatat că am trecut peste un amănunt. Coborând spre autocar, călugărul ne invită în livada de meri a schitului, să culegem cu mâna noastră câte mere dorim. Așa că, peste toate cele trăite în acea zi, am fost martoră la o minune. Dorința mea de a culege un măr sau două, a fost auzită. Și s-a îndeplinit. Așa că, azi, mă rog să treacă cât mai repede necazul care s-a abătut peste noi, oamenii, ca să putem ajunge să mulțumim iar Sfântului Pahomie. Ca niște oameni, și pe deasupra, Mulțumiți!
Detalii și amănunte
M-am gândit să împart cu voi, în acestă recreație, câteva detalii și amănunte, mici, neînsemnate, fără logică, care s-au îngrămădit în colțurile memoriei mele, de-a lungul anilor, în călătoriile cu acești formidabili oameni, mulțumiți, cum le zice.
Apăs butonul pe excursia mea, cea de la început… În Dobrogea, la Peștera Sfântului Andrei. În uimirea mea de atunci, în care încerca să-și facă loc curiozitatea, printre râsete, voie bună, și multele informații fără importanță prea mare pentru mine la acea oră, rețin cuvintei fetei care vorbește la microfin. Bine ați venit, avem printre noi temerari care s-au încumetat să meargă pentru prima dată cu noi, și vă spun că vă așteaptă multe, multe surprize… Nu cad pe spate la amenințările fetei. Ăsta este rostul ei. Să ne trezească interesul….zic ca o participantă cârcotașă ce eram atunci.
Până la îmbarcarea pe bac, o altă doamnă, mai coaptă, despre care n-am reținut cine era și ce rol avea în acea zi, începe să ne povestească. Cu zâmbetul pe buze și multă pasiune despre Dobrogea, despre descoperirea Peșterei Sfântului Andrei, despre un anume domn Dinu, avocat, care a avut un rol în această descoperire, despre excursiile ei în aceste locuri, pe când era elevă…Și fără să vrea dezvăluie una dintre surprizele zilei. Că vom vizita în plus o mănăstrire. Strunga îi zice. Nici ea n-a mai fost aici, dar, a întâlnit într-o zi o măicuță care i-a vorbit despre loc, și a îndemnat-o să treacă pe acolo într-o zi. Și iată, s-a ivit ziua și ocazia. Amănuntele femeii mi se par aiurea. Dar, în sfârșit mă mobilizez. Oi vedea eu ce și cum.
Nu am răgaz să las gândurile să zburde că, fata de la microfon ne anunță că vom face o pauză de cafea. Foarte bine. Eu nu mi-am adus cafea într-o sticluță, cum ar fi fost normal la un drum lung care începea la ora șase dimineața și se termina în noapte. Lasă că pot să-mi iau cafeaua de la benzinărie, mă încurajez. Greșit. Fata de la microfon, ne anunță, înainte să coborâm, că ea oferă cafea și ceai pentru bunica ei Ioana. Măi să fie, taman la țanc, gândește doritoarea de cafea din mine. Și, până să mă dezmeticesc, fetele se pun pe treabă. Termose mari cu cafea și ceai, pahare, lingurițe, zahăr..Ce mai, un festin. Nu apuc să sorb o înghițitură, că sunt atentă la zarva din jur. Încă o surpriză, se ivea la orizont. O altă sărbătorită, Andreea, se alătură grupului.. E întâmpinată cu pupături, îmbrățișări, râsete… Aud că locuiește în Canada. Aflu că este sora fetei de la microfon…
Ajunsă în peștera Sfântului ,spre care pornisem în acea zi, țin minte doar altarul neobișnuit, din care se vedea cerul, și icoana în mărime naturală a acestuia. Și mă mai văd stând pe o băncuță săpată în piatră, plină de liniște și bucurie în suflet. La un moment dat, în curte, descopăr mormântul avocatului Dinu, descoperitorul despre care auzisem în autocar… Pe aleea care duce la autocar, adulmec mirosul de pește prăjit preparat pentru hramul de a doua zi… Și cumpăr un mănunchi de busuioc pentru prietenul meu, preotul din Șelaru… Și, azi când scriu, îmi mai aduc aminte de expoziția de crizanteme și tufănici, de care nu mă mai săturam, la mănăstirea Strunga. Și de soarele blând din acea după amiază. Și de preotul tânăr, care ne mulțumea că am venit la ei. Cu dragoste, și cu câte ceva de folos, cum se cuvine… Acum urmează să hotârâți dumneavoastră care sunt detaliile și care amănuntele… Nu că ar avea importanță. Eu atâta știu: toate sunt în mintea și inima mea, de mai bine de cinci ani. Și sunt fericită că am găsit momentul să vi le spun și vouă. Cu indemnul de a descoperi și voi, peste cinci ani, alte detalii, alte amănunte…pitite în amintiri.
Să zicem că….
Este primăvară. Este postul mare. Avem planuri, obligații, dorințe… Fiecare le știm pe ale noastre. Planurile și dorințele, pe care ni le-am expriamt și le-am rânduit, care și cum am crezut de cuviință. Așa cum am făcut și până acum. Am hotărât, ori să mergem într-o excursie, ori să pomenim pe cei plecați, așa cum am simțim, și este obiceiul.
Dilema căreia aveam să-i găsesc dezlegarea până acum, era: Dacă plec în excursie cu mulțumiții, nu-i pomenesc pe cei plecați. Dacă rămân să-i pomenesc pe cei adormiți, așa cum se cuvine la biserică, pierd căldura mulțumiților mei. Așa că, după îndelungă frământare, văzând că se pot îmbina în mod armonios cele două posibilități, m-am hotărât să le contopesc. Și în ultimii patru-cinci ani, am ales să fac, cum s-ar zice, și una și alta, adică doi în unul ….
Așa că, azi, în zi de post și primăvară, când se întâlnesc cele două opțiuni, și nu pot face altceva, mi-am propus să-mi folosesc imaginația, sau amintirea, și să zic:
Dacă…
Dacă aș fi ales să merg la biserică cu toate cele trebuinciase? Cum m-aș fi simțit? Aș fi avut liniștea și mulțumirea că am făcut ce trebuia. Dar, cum nu se poate să mai merg , m-am adaptat. Am participat on-line la slujbă. I-am pomenit, cinstit, și omagiat pe ei, pe cei dragi, singură, singurică în izolarea mea….
Dar, dacă…Ar fi fost să merg în excursie? Cum ar fi fost trăirile?…
Iată ce mi-a ieșit:
Încă de ieri aș fi început să pregătesc cele trebuincioase. Pentru cei care ar fi primit, în memoria celor plecați. După rânduială. Colivă, cocăcele, o țuică, o fasole bătută, o zacuscă, o murătură…
Aș fi găsit, cu organizatoarele noastre, momentul, mănăstirea sau biserica unde am fi îndeplinit și ritualul, dar și pomenirea cuvenită. Cum s-a întâmplat de fiecare dată. Și la mănăstirea Pissiota, și la Țigănești, și la Giurgiu, și la Nucet, și la Bascovele, și… Și, Doamne să mă ierți, în câte alte locuri și prilejuri care nu-mi vin acum în minte. .. Și, Oamenii ăia, muțumiții, care participau, și omagiu pe cei dragi pomeniți, în comuniune, fără să-i cunoască, dar plini de compasiune și trăire. .. Așa că, încet, încet, ne transpuneam în simțirea lor. Mame, tați, surori, frați, soți, soții, toți eram împreună. Și culmea culmilor, deși izolați, eram unii lângă alții. La fel ca acum, chiar dacă prin amintiri și… tehnică.
Și mă gândesc în sinea mea: Doamne, cât am hulit virtualul ăsta! …Dar, fie-mi iertat , acum zic că el, virtualul mă scoate din necaz. Dar nu numai el! Gândurile bune ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Amintirile de neuitat, readuse în retina și inima noastră, prin postările noastre, tot în virtual… Speranța că vom fi iar împreună. Asta da credință care ne mobilizează!
Și nu numai speranța, ci și încrederea că, vom reuși să reluăm iar, și iar, ieșirile, trăirile, experiențele, descoperirile, bucuriile care ne-au apropiat. Hai că se poate, mulțumiții mei! Doamne ajută!
Aniversare neobișnuită
După cum am promis, în aceaste neobișnuite zile, am să vă *plimb*, vreți, nu vreți, tot în universul mulțumiților mei. De ce? Pentru că mai ales acum, am constatat că, împreună cu ei, trec mai ușor de la o zi la alta, peste grijile care mă apasă, ca și pe voi, de altfel. Așa că astăzi, mi-am propus să vă povestesc , cu amănunte, adică doar cu cele pe care mi le amintesc, despre aniversările unei Doamne…
Mi-au trebuit, sinceră să fiu, vreo două, trei excursii, ce-i drept, să mă dumiresc ce și cum… De observat, am observat-o pe Doamna cu pricina, din prima excursie la care am participat. La Dervent și la Sfântul Andrei, în Dobrogea.. Acum patru ani. O Doamnă, cam de vârsta mea, dar care părea mult, mult mai tânără ca mine, mai plină de viață, mai elegantă, mai discretă, mai distinsă….Măi să fie, mă gândeam. Cine o mai fi și cucoana asta? Las că aflu eu, data viitoare. Și, în excursia de la Corbii de Piatră, din primăvara viitoare, am aflat cine-i misterioasa. Nici mai mult, nici mai puțin decât…mama Irenei. Doamna Nini. Hm!..Asta da surpriză…
Până în toamna aceluiași an, când am plecat în Grecia, nu ne-am mai intersectat. Atunci am aflat de pierderea pe care o suferise. Tristețea îi invadase tot sufletul. Femeia plină de viață pe care o observasem, era copleșită de plecarea celui drag ei. Oricât m-aș fi străduit, cu greu am reușit să-i aduc, când și când, câte un zâmbet pe figura ei tristă. Nu m-am lăsat, și ori de câte ori se ivea ocazia să fim aproape, îi vorbeam despre mine, despre copii, despre soțul meu, despre văduvie. Nu știu cum s-a făcut, dar excursie după excursie, am început să ne apropiem. Și..din povestire în povestire, am descoperit că viețile noastre s-au intersectat adesea, fără explicație. De la cartierul în care am copilărit, de la vecinătatea în care am locuit la tinerețe și acum, de la locul, anul și ziua în care am născut fiecare dintre noi câte o fată… Ce mai, bine spunea un înțelept: nu există coincidețențe, ci numai situații în care Dumnezeu, vrea să rămână anonim…
An după an, am sărbătorit-o pe Nini de ziua ei, împreună cu familia ei, ca prieteni, ba acasă la ea, ba în natură, după cum putem revedea și azi în imaginile de pe FB, făcute la fiecare aniversare.
Dar, fără doar și poate, cea mai tare este sărbătoarea de azi. În situația critică în care ne aflăm, datorită strădaniei și iubirii fiicelor ei, ale întregii familii, vom participa și noi, familia lărgită a mulțumiților, la ora anunțată, la tradiționala urare de: La mulți ani! Și la tăierea tortului. Ce să mai zici și de minunea asta? Așa că, dacă sunteți liberi, vă invităm și pe voi, dragi cititori, să ciocniți un pahar alături de noi. Și să ne punem o dorință, ca de revelion: Să ne ajute Dumnezeu să trecem peste toată situația asta grea, fără pierderi.
Mulțumesc, Irena, că și în această situație grea, te-ai străduit să-i faci o bucurie mamei tale, și ne-ai invitat și pe noi. Încă odată, La mulți ani, buni și fără griji! Sunt convinsă că ne vom bucura și în anii viitori. Așa să ne ajute, Dumnezeu!
Draga bloguțule
M-am decis să îți scriu un mesaj, înainte să mă pregatesc să îți zic rămas bun pentru o vreme… Până când…nu știu.. Și ce crezi că s-a întâmpat? În timp ce căutam argumente și scuze credibile pentru situația venită peste noi ca un trăsnet, m-am oprit. De ce? Că am rămas uluită de postările din ultima săptămână de pe FB, ale grupului nostru, Oameni Mulțumiți. Măi să fie! Aștia, mulțumiții, sunt nemaipomeniți, îmi zic. Dar eu, eu, ce pot să fac, ca să nu rămân de rușine? M-am tot frământat în sinea mea, și iată ce a ieșit.
La început n-am găsit nici un răspuns potrivit. Apoi, mi-am zis: tu, ce crezi despre situația asta, fato? Și mi-am zis: Eu cred cu adevărat că vom trece împreună peste toate.. .N-am mai continuat, că nu știam ce să mai zic și să mai cred. Apoi, m-am certat: nu cumva zici și tu doar așa, de îmbărbătare? ..La asta n-am găsit chiar niciun răspuns credibil. Așa că m-am decis să îți spun doar ție, ce m-a derminat să îți scriu. Dacă ești curios, vei citi. Dacă, nu, apasă pe tasta aia de șters.
Ca să fiu înțeleasă corect, și să fiu crezută, m-am întors în urmă cu șase luni, când am fost nevoită să suspend ieșirile, descoperirile, bucuriile, cu mulțumiții mei, atunci când mi-am rupt piciorul. O nenorocire, gândeam în sinea mea, atunci. Două luni de stat în casă și încă două de recuperare? Ce-i așa greu? Zicea vocea optimistă. Un coșmar, gândeam eu. Adio excursii planificate, sărbători, petreceri! Și după aia, până mă voi încumeta să plec iar la drum, alte, alte întrebări fără răspuns. O să mai am chef? Mă voi mai bucura la fel de mult? Va mai fi ca înainte? Voi mai fi la fel de bine primită, după așa o absență? Cine știe ce va mai fi, zicea iar pesimista din mine.
Și, fără veste am fost sunată de drăguța Irena. Aveți nevoie de ceva? M-am fâstâcit un pic , să fiu sinceră. Și, cu jumate de voce i-am spus că n-are cine să îmi facă vaccinul contra gripei. Atât mi-a fost. Peste două ore era la mine acasă. Ce puteam să mai zic? Nu am apucat bine să-i spun despre frâmântările mele, că mi-a și zis: Cu ghips sau nu, pe data cutare, venim să vă luăm la Gală! Gala Oamenilor Mulțumiți . Și m-a luat. Șontc, șontâc, m-am prezentat la evenimentul cu pricina. Am prins curaj, mi-am încărcat bateriile, și mi-am alungat gândurile negre și am zis: Vezi că se poate, pesimisto?
Așa că, văd eu cum fac, și nu te las de izbeliște pe tine, dragă bloguțule. Te țin la curent cu tot ce se mai întâmplă în familia mulțumiților, până trecem hopul! Pe teren sau pe FB.
P.S Dacă vrei sa fi la curent cu ce mai inventează ei, mulțumiții, să imi dai de veste. Cu drag.
A doua oară, este mai bine
Este întâi martie. Ziua mărțișorului. Cum, necum, mă decid să plec iar la drum cu mulțumiții mei, în Bulgaria. Traseul prevedea trei obiective: Basarabov, Ivanovo, Cerven. Doamne, dar am mai fost pe același traseu în urmă cu doi ani…Ce aș mai putea descoperi nou, mă întreb, în sinea mea? Ce mă motivează să recidivez, totuși? Febril, caut și găsesc argumente pro . Găsesc: vremea este bună, eu mă simt în formă, și sper… ca să fiu sinceră, că voi primi și ceva mărțișoare de la tovarășii de drum. Și cu siguranță pic-nic-ul tradițional…Îndrăzneala de a repeta experiența de acum doi ani a fost recompensată din plin, din toate punctele de vedere. Înainte să pornim la drum, deși este șase dimineața, toți suntem veseli și pregătiți de aventură, fie că ne cunoaștem deja, fie că ne vedem pentru prima dată. Și nu apuc să mă dumiresc, că previziunea mea cu privire la mărțișoare se indeplinește din prima. Semn bun, gândesc eu instalată pe locul meu în microbuz. Irene ne împarte, ca de fiecare dată, programul cu o scurtă prezentare a obiectivelor. Rămân surprinsă constatând că foile programului sunt legate cu un șnur de mărțișor. Nu pot să nu admir în sinea mea grija ei pentru cele mai mici detalii. Pe muzica imnului Oamenilor Mulțumiți, pe bomboana servită de o sărbătorită, pe explicațile oferite de Rodica, ghida, pe fundalul unui răsărit spectaculos, ne trezim în vamă. Controlul se desfășoară rapid. Se complică un pic lucrurile cu vinieta. Este prima zi în care aceasta se achiziționează doar on-line. Nu tu ajutor, nu tu explicații. Cum suntem săritori și descurcăreți, ne descurcăm singuri grație unuia dintre participanți. Ajungem la Basaravo în scurt timp. Locul este pustiu. Normal, este o dimineață de duminică, găsesc explicația. O pisică ne întâmpină cu căldură pe aleea împodobită de ghiocei. Urcăm la chilia Sfântului Dimitrie cel Nou, Basarabov, cu mândria că el, acest Sfânt, este ocrotitorul Bucureștiului. Ca să mă fac utilă, povestesc ce știu și eu de data trecută, despre viața acestuia, despre cum a fost descoperit și despre amănuntul că acesta este zugrăvit în icoane cu un picior încălțat și unul desculț. După binevenita pauză de cafea, pornim spre Ivanovo. Altă biserică săpată în stânca calcaroasă. Din păcate, biserica este închisă. Cu dibăcie, ne aplecăm să zărim un colțișor din frescele ce datează din secolele al XIII-XIV-lea. Ba, unul mai dibaci, prinde un unghi favorabil și le fotografiază. Câștigul nostru? Drumeția, natura trezită la viață, florile sălbatice răsărite cu sfială și soarele care ne-a însoțit tot drumul. Și bucuria de a lăsa în pomișorii din drum câte un șnur de mărțișor, cum este obiceiul locului.
În jurul prânzului urcăm la ruinele Cetății Cerven, pe care o admirasem deja de la distanță. In afară de noi, nu sunt și alți vizitatori. Așa că, ne bucurăm, ne pozăm, facem glume în voie. Pentru o clipă, încerc să-mi inchipui cum era viața în această cetate în timpul glorios al existenței sale, dar și în vremurile în care a fost cucerită și devastată de tătari, spre a fi reclădită și iar cucerită și distrusă de turci… După cele trei urcări și coborâri la obiective, ne grăbim spre o binecuvântată gustare comună. Găsim înțelegere la deținătorii terasei de la poalele cetății ca să putem consuma bucatele noastre, stropite cu băuturile cumpărate de la ei. Și, mângâiați de vremea extraordinară, sătui și mulțumiți, mai zăbovim preț de o oră pe malul Lom-ului, pentru o siestă tihnită. Ne pregătim de plecare la timp, deoarece, profitând de vremea bună, câteva autoturisme ale localnicilor poposesc în parcare. Spre bucuria proprietarilor terasei.
Ajunsă acasă, bucuroasă și mulțumită, răsfoiesc albumul cu fotografiile făcute peste zi. Constat cu surprindere că toți cei care au postat imaginile au sesizat și simțit cam aceleași lucruri care mi-au atras atenția și mie. Așa că ramân tot la concluzia că a doua oară este mai bine!
Când doriți să retrăiți emoțiile
Cum, necum, iată s-a făcut ca gândurile mele pentru blog de acum doi ani, să ajungă la destinație abea acum, la a doua excursie cu Oameni Mulțumiți, pe aproximativ acelaș traseu. Emoțiile de atunci, retrăite acum, au fost parcă mai intense. Datorită gazdelor noastre, ghidele de la Conacul Bellu, doamna Gabi și doamna Emilia de la Crama muzeu 1777, cărora le adresez pe această cale mulțumiri. Emoții plăcute ne-au oferit și copiii întâlniți la Centrul de zi Bucuria Ajutorului din Urlați, educați de inițiatorul proiectului, preotul Radu Emanuel. De aceea cu riscul să mă repet, afirm cu tărie că omul sfințește locul. Și slavă Domnului, acești oameni există la tot pasul, dar din păcate sunt foarte puțin cunoscuți.
Iată ce am scris în urmă cu doi ani: Sâmbăta butoaielor
Sinceră să fiu, nu-mi aleg plecările cu Oameni multumiți, după vreun criteriu anume. Cum nu îmi aleg nici titlurile postărilor în blog. Atât plecările, cât și titlurile, vin către mine de la sine, ca niște minuni. De pildă evenimentul de sâmbăta asta, denumit cu măiestrie de organizatori ca : Hai la conac pe drumul vinului. Nu numai vinul, sau dorința de a afla lucruri despre această ocupație nobilă a înaintașilor, adică vinificația cum se spune, m-au determinat să plec la drum, ci și faptul că că ratasem evenimentul similar din primăvară. Și de ce nu, mă atrăgea și o mică degustare, fără pretenții de somelier. Dar…socoteala de acasă…nu se potrivește cu cea de la cramă…
După ce am băut cafeluța de rigoare, la ora opt dimineața în Parcul Palatului Mogoșoaia, și am respirat aerul proaspăt al unei dimineți de octombrie, goniți de o ploaie superficială de toamnă, ne-am grăbit spre Valea Călugărească, unde se află Muzeul Crama 1777. Muzeul , ne-a lăsat tuturor o impresie excelentă. Nu doar că gazdele ne așteptatu cu câte o ceșcuță de cafea, dar ne-au dăruit mult suflet și profesionism. In pivniță am admirat butoaie, budane și barile, mai mairi sau mai mici, rotunde, ovale sau turtite, și unelte specifice vinificației. La etaj, o colecție de costume populare, adevărate comori. Toate bune și frumoase, dar, la crama muzeu, nici vorbă de vreun strop de vin. Nu-i nimic, mai avem de vizitat încă o cramă. Desigur acolo vom gusta prețioasa licoare. Dar…și aici, primire călduroasă, cafea caldă și o pivniță cu butoaie, budane, barile și unelte de tot felul. Vin, cât vrei, contra cost. Dacă îți lasă gura apă, și-ți dă mâna, plătești mata o degustare. Nu, mulțumim de invitație. Noi nu consumăm.
Așa că, cu mintea la noi, cu sufletul curat că nu ne-am lăsat pradă ispitei, am vizitat Conacul Bellu. O minune. Obiecte de artă rafinate, o bucățică de istorie, povești de viață. Incă o dată constatarea că omul sfințește locul și că avem multe de văzut aici la noi, la doi pași de București. Dar și aici în cramă am găsit desigur butoaie. Mai avem o speranță. La mănăstirea Jercălăi ni se spune că se găsește un vin bun. Dar, din păcate nu este nimeni la magazin.
Pe drumul de întoarcere toți eram veseli. Făceam haz de necaz. Ne întrebam dacă nu ne-o face totuși rău… atâta cafea. ..Dar mai aveam un motiv. Într-o pauză la una dintre crame am încălcat regulamentul și am cumpărat, de la un producător particular , o mică rezervă de licoare pentru acasă. Numai bună pentru o degustare. O doamnă din autocar remarcă, cu umor, spre hazul tuturor: Hai că a fost o sâmbătă a butoaielor, pe cinste. Ne-am simțit minunat și în plus avem și ce degusta acasă. Avea dreptate doamna, zău așa!
Surprize, surprize… cu Oameni Mulțumiți
Am primit deunăzi programul de toamnă-iarnă cu mulțumiții mei, și am început să-l studiez. M-am bucurat, deoarece, cam de o lună, m-am întâlnit cu ei doar virtual, prin postările de pe FB. Am simțit că am fost și eu cu ei, deși n-am fost, în Maramureș, în Grecia…Urmărind postările, mă simțeam alături de ei prin amintirile și bucuriile trăite împreună în excursiile anterioare. Așteptam cu nerăbdare excursiile viitoare și îmi doream ca timpul să treacă mai repede. Ce mai, îmi era dor. Dar, vorba aceea, nu aduce anul…ce aduce telefonul…Irenei.
Alaltăieri, primesc un telefon scurt de la draga de Irena. Mergeți la teatru cu noi mâine? Răspund pe loc fără șovăire: desigur. N-am cerut detalii despre spectacol, loc, oră. Știam că neobosita noastră va reveni cu amănunte. Și așa a fost. Era vorba despre o piesă de teatru cu un titlu ciudat: Eu dau banu, eu dau ora exactă…Ca să nu merg totuși în necunoștință de cauză caut informații pe internet. Așadar, piesa este scrisă de Nicole Duțu, și este regizată de Razvan Oprea. În distribuție actori cunoscuti dar și mai puțin știuți. O comedie. Foarte bine, îmi place să râd, îmi zic.În ultima vreme, la televizor, numai știri teribile, iar in politică, și mai și.
Înaine de spectacol, deși nu eram multe mulțumite, am aflat că invitația a fost făcută în ultima clipă de o fată din grupul nostru. Irena doar ne-a mobilizat. Noi, pline de voioșie și curiozitate am așteptat să vedem ce-o mai fi și cu spectacolul asta. Și am văzut. Două ore au trecut fără să simțim. Actorii au fost la înălțime. Carmen Tănase, talentata actriță știută de mine din serialele și interviurile TV, m-a uimit. Pe scenă mi s-a părut mai tânără, mai frumoasă, mai spumoasă. Mi-a plăcut și Ionuț Ciocia, renumitul Brânzoi din serialul Las Fierbinți, dar și ceilalți actori mai tineri au fost la înălțime. Nimic nu a fost artificial sau forțat. Două ore de spectacol de teatru pe cinste. Două ore cu un public receptiv care s-a amuzat copios. Nu tu poante răsuflate, nu tu vulgaritate.
La plecare îmi vine în minte, fără să vreau, că pe noi, românii, ne-a trezit, chiar dacă mai târziu, umorul amar al lui Caragiale și al altor autori celebri. Mai este speranță, concluzionează optimista din mine. Nu degeaba se spune că, în fața realității triste, a crizelor, a prostiei, ne-a salvat de cele mai multe ori râsul, care fără doar și poate este cel mai bun medicament. Mulțumesc Irena, mulțumesc, mulțumitele mele. Aștept cu nerăbdare să ne revedem!
Te sărbătorim în IE, Marie! – 2019
Centrul de Informare şi Promovare Turistică Dâmbovicioara / Te sărbătorim în IE, Marie! – 2019 — împreună cu Diana Barloiu.
16 august la 16:20
Un eveniment memorabil, din multe puncte de vedere, un fel de „Fă RAI din ce AI”.
Nu o sa am cuvinte suficiente să exprim tot ce s-a întâmplat ieri, 15 august, însă expresia folosită și de noi, organizatorii, dar și de oaspeți, a fost „Totul s-a desfășurat peste așteptările noastre”.
Scopul a fost, și de această dată, de a încuraja participarea la slujba religioasă în costume tradiționale și de a reuni localnicii și oaspeții dornici să cunoască povestea noastră. Binențeles, cu petrecerea de după slujbă dată în cinstea sărbătoriților și a tuturor celor care simt și trăiesc alături de noi această bucurie.
A fost nevoie de multă implicare și bunăvoință, de multă coordonare, de ajutor, dar mai ales de multă prietenie.
Chiar dacă o să pară ca la premiile Oscar, în această postare o să precizez mulțumirile către toți cei implicați, în detaliu, fiindcă nu ar fi ieșit un eveniment atât de frumos fără toți acești oameni.
Mulțumesc….
– Doamnei Irena Driscu, Agenția de Turism Oameni Mulțumiți, pentru ca a crezut încă o dată în ideile mele și a menținut parteneriatul,
– Părintelui Mihai Lucian Benescu, de la Biserica Sfântul Nicolae, soției și localnicilor din satul Ciocanu care ne-au primit atât de frumos,
– Familiei Serafinceanu, pentru că a găzduit evenimentul, la pensiunea Serafin,
– Pensiunilor, pentru că au trimis bunătăți: Cabana Non Nobis, Vila Green House, Pensiunea Dealul Sasului, Casa Larisa, Casa Roua Florilor, Cabana Garofița Pietrei Craiului Ciocanu, Casa Mary & Mădă, Tabara Oratia,
– Stâna din Grind, la Gicu lu’ Pipuță, pentru brânzeturile de excepție,
– Apa Craiului și PROFI Rucăr, pentru apă, respectiv suc și cafea,
– Oamenilor buni care au asigurat transport din satul Dâmbovicioara până în satul Ciocanu: Alina Arișanu și soțul, de la Casa Alinei Șirnea, Silvia Ciurel și poneiul Skittles, Lucian si Ana Maria Ban, Domnul Nelu și Mariana Folea, familia Serafinceanu, nea Gigi Marinescu,
– Celor aproximativ 50 de oaspeți care s-au înscris la excursia organizată de agenția Oameni Mulțumiți, special pentru acest eveniment, și au dat dovadă de adevărată bucurie să fie alături de noi,
– Localnicilor, în mod special doamnelor mele, din gașca de aur, care etalează tradiția noastră autentică,
– Copiilor, pentru că au dat curs unei activități care nu este despre tehnologie sau alte lucruri „cool”, ci despre identitatea noastră de români, speranța către un viitor mai bun,
– Familei mele pe care o pun mereu la treaba 😀
– Prietenei Carmen Bârloiu, Asociația Clubul Prieteniei/Tabăra Oratia, cu care împart emoții, nervi, bucurii, idei, implicare, frustrări, recunoștință.
– Domnului Primar și domnului Viceprimar,
– Nu în ultimul rând, prietenilor de la Zavaidoc Band, în mod special lui Ionuț Fintoiu, pentru că au răspuns invitației de a asigura muzica de petrecere.
Sper că nu am uitat pe nimeni, însă voi completa pe parcurs cu informații, fotografii și filmări.
Am vrut, în mod special, să reiasă, din această postare, că SE POATE! Putem face turism si lucruri frumoase, cu implicare din partea tuturor.
Vă mulțumesc!