Lună: aprilie 2020

Era o după amiaza de joi însorită, calda și liniștită, la finalul programului de lucru. Împreună cu câteva colege ma îndreptăm spre stația de metrou Izvor. Cristina și Mariana se duceau la biserica, iar noi restul spre casele noastre. Prin parc, Cristina și Mariana ne povesteau ce au vizitat în excursia de la Gura Portiței și ce plăcut impresionate au fost. Era o atmosfera destinsa și plina de bine, de bucurie și liniște. Încântată de experienta lor, le-am spus ca vreau sa merg și eu în următoarea excursie cu ele. Urmau sa meargă în excursie pe 08 Septembrie 2018. Acțiunea se petrece în luna iulie spre final. Mi-au spus cu cine mergem, „Oameni multumiti”, și mi-au povestit cum se procedează. Când am auzit titulatura grupului, în capul meu s-au făcut instant câteva scenarii. Indiferent ca ar fi putut fi vorba despre un grup de oameni de o alta religie fata de religia mea sau de aceeași religie, dar foarte credincioși am decis sa ma alătur lor. Conchizand ca orice ar fi ma voi alatura grupului pentru aceasta drumetie. Mulțumită ca urma sa merg în excursie și ajunsesem în punctul în care drumurile noastre se despărțeau, ne-am luat la revedere și am plecat fiecare pe drumul sau. Asa a început povestea mea. Dar, înainte de a va povesti ce a urmat în zilele de dinaintea excursiei și ce am făcut în excursie, vreau sa va spun câteva lucruri despre mine. Ma numesc Mihaela, atunci aveam 36 ani și o dorința mare. Si anume, îmi doream un copil. Pana la 35 de ani nu ma gândeam la copii, nu ma vedeam în stare sa am grija unui copil, deși toată lumea îmi spunea ca este timpul sa am copilul meu. La 36 de ani, ceva s-a produs în sufletul meu, în capul meu, pentru ca eram foarte emotionata când vedeam copii sau când vorbeam despre copii . Nu aveam nicio problema de sănătate, doar vârstă înaintată și nu a fost cum ma așteptăm eu ca la un pocnit din degete sa apară copilul.
Pe fondul liniștit de vară din parcul Izvor, parca se creiona povestea noastră. Zilele au trecut liniștite, iar în noaptea de 21August 2018, am avut un vis mai neobișnuit și anume: se făcea ca sunt intr-o camera mare, alba unde nu se zarea decât o masa înaltă și o tava imensa pe ea. Eram în fata mesei, umăr lângă umăr cu un bărbat (i-am văzut doar bratul și bănuiesc ca era îmbrăcat cu un halat alb cu mânecă scurtă) care-mi vorbea telepatic și îmi arata ce este în tava. Cuvintele sale au fost: ” – Uite, ăștia sunt morti. ” (și îmi arata ridicand cu o penseta ceva asemănător cu ouăle ochi de mărimea unor boabe de strugure.) -” iar aceștia 2 sunt ai tai. Ești însărcinată!” (fără sa ii spun ceva, am gândit ca nu asa se face un control de sarcina și ca mai bine nu spun nimic.)
Dimineața, i-am povestit soțului meu ce am visat și crezand ca mintea începe sa-mi joace feste am hotărât sa lăsăm pe altădată conceperea „copilului”. Zis și făcut. Timpul s-a scurt, iar în săptămâna când urma sa merg în excursie, luni dimineata am avut primul episod de greață din viata mea. Glumind în sinea mea ca sunt însărcinată. Zilele au trecut, iar de joi am început sa ma interesez ce am nevoie pentru excursie, am făcut și cumpărăturile așteptând cu drag excursia. Sâmbăta, pe 08 septembrie era și prima zi de menstruație asa ca am fost echipata și pregătită corespunzător. Fiind preocupată sa fiu în regula în prima excursie cu oamenii necunoscuți, nu m-am gândit nicio clipa ce semnificație are ziua de 08 septembrie. Știam traseul pe care-l vom străbate, eram foarte încântată și nerăbdătoare sa descopăr acele locuri. Ce-i drept, nu prea ma interesau mănăstirile ci drumetia la 7 Izvoare.
Dimineața devreme, am ajuns la locul întâlnirii, pana sa ne imbarcam am cunoscut câțiva oameni și pe Irene . Irene un om deosebit, m-a impresionat frumusețea interioara, bunătatea și m-a șocat ca îmi retinuse numele din prima. Și știa numele tuturor celor noi și eram câțiva…. Eu…. Abia am reținut numele Elenei .
Atmosfera din autocar, superba. Asa senzații am mai trăit când mergeam cu mătușa mea în excursii de 8 martie.
Prima oprire în jurul orei 8 la Biserica Druganescu. Am intrat cu ceva retineri…. , slujba începuse. M-am așezat într-un colt și ascultam predica. Am fost absorbită de cuvintele spuse și simțeam tot ce se spune în biserica. Tot ce trăise Ana, mama Mariei parcă mi se aplica mie. Parca se vorbea despre mine și situația mea, apoi am fost cuprinsa de un sentiment de uluire și aveam convingerea ca sunt însărcinată. In sinea mea îmi spuneam cuprinsa de uimire „ca sunt însărcinata” ca răspuns la întrebarea ce-mi răsună în cap: „sunt însărcinată? „. Îmi place sa cred ca am avut o revelație. Foarte puternica a fost trăirea din biserică. Apoi cu un sentiment de bine am plecat spre următorul obiectiv. Totul a revenit la normal, m-am bucurat de locul vizitat, de oameni, de popasul pe care l-am făcut pentru pauza de cafea și o mica gustărica. O încântare și uluire de-a dreptul pentru ca a fost prima data când am luat parte la un asa festin și cum oamenii au pus pe masa bucatele pe care le pregatisera pentru aceasta excursie. Drumetia spre 7 Izvoare de asemenea a fost o încântare. Pe drumul tăcerii vorbeam cu presupusul bebeluș ca dacă este deja cu mine, este o onoare sa fiu cu el în prima noastră excursie. Dar poate cine știe voi detalia cu alta ocazie cele văzute și experimentate.
O săptămână mai târziu, urmă să merg in a 2a excursie cu “Oameni mulțumiți”. Cum toată săptămâna respectiva am așteptat sa fiu la menstruație în dimineața plecării mi s-a și confirmat ca sunt însărcinată. Și asa am mers cu bebelușul meu în a 2a noastră excursie, alături de voi, oameni mulțumiți. Eu sunt mai mult ca mulțumită. Va fac cunoștință cu fetita mea, Maria Gabriela. .

De peste o lună sunt autoizolată la domiciliu, ca o persoană responsabilă ce sunt. Chestie de vârstă și de virus. Îmi lipsesc excursiile cu mulțumiții mei, deși îi văd și comunic cu ei zilnic. Pe facebook. Revăd sute de poze. Citesc cam tot atâtea comentarii, încerc să ghicesc excursia luna și anul în care ele, pozele au fost făcute. Uneori ghicesc din prima, alteori mă salvează câte un comentariu. Faptul că postările și pozele sunt puse la vedere de persoane diferite, face ca vizionarea și ghicitul locurilor să nu fie plictisitoare. Activitatea asta zilnică face ca dorința de a ne întâlni și pleca hai-hui prin țară, ne ajută să trecem mai ușor peste această perioadă.
Dar cea mai mare surpriză, a venit de la televizor. La o emisiune, cu sonorul închis, văd în fugă o imagine. Constat că recunosc locul. Ăsta este Schitul. Schitul Pahomie. Am fost acolo. Și filmul excursiei din urmă cu doi ani, începe să se deruleze în mintea mea, pe repede înainte. Era pe la sfârșitul toamnei. Vremea era neobișnuit de frumoasă în acea zi. Aveam ceva distanță până la obiectivul nostru. Facem o scurtă pauză în Râmnicu Vâlcea. Nini, mama Irenei, se întâlnește cu finii ei, și aceștia se oferă să ne conducă la Schit. De bucuria revederii, și de a fi cu noi, nu de teamă că nu s-ar fi descurcat șoferul nostru.
Cum vă spuneam, peisajul era de basm. În vreo două sate, în curțile oamenilor, în merii dezgoliți de frunze atârnau precum niște globuri roșii fructele lăsate în pom până înainte de a cădea bruma, după obicei. Un gând stăruia în mintea mea: cât de drag mi-ar fi să culeg din pomii ăia,măcar unu sau două mere roșii. Ajungem la Schit după prânz. Până la bisericuță, urcăm niște scări, străjuite de tufe de crizanteme și trandafiri, cum numai la mănăstiri poți fi copleșit de frumusețea lor. Busericuța pare lipită de stânca care o protejază. Este doar o iluzie optică. Între zidul bisericii și stâncă este un spațiu îngust. Doar pe lateral se încumetă temerarii să se strecoare. Aș încerca și eu, dar, prudentă mă abțin. În fața intrării în bisericuță, pe o masă, zărim o farfurie cu prăjituri proaspete și o cană mare cu apă. Călugărul care le-a lăst discret pe masă, se îndepărtează fără să scoată vreo vorbă. Ni se face foame. Cerem permisiunea să mâncâm dacă se poate, din bucatele noastre, în trapeză. Tânărul călugăr ne spune să așteptăm să ceară voie de la superiorul său. Noi așteptăm nerăbdători. Bărbatul își cere scuze, și cu părere de rău ne spune și motivul. Știți, suntem în post. Și dacă domniile voastre oți avea merinde de dulce…Apoi ne roagă să-l urmăm…Aici, am căutat să văd ce am scris la vremea respectivă despre subiect. Și găsesc doar: *Ajunși la Pahomie, descoperim pe o culme a unei stânci imposibile, o construcție albă. Este bisericuța Schitului. Spațiul din jur, este generos, dar zgârcit, gândim noi, pelerini-excursioniști, dornici să găsească un loc în care să dejunăm. Și îl găsim. Datorită unui călugăr binevoitor. În poiană. Ce poiană? O adevărată catedrală cu coloane de brazi. În mijlocul locului, noi, bieți călători, doritori de inedit, ne bucurăm de tihnă. De frumos. De binecuvântare. Așa gândim, deși nu exprimăm, bucuria și prețuirea pentru tot ce-i românesc.*
Constat că și acum, la retrăirea amintirilor, ca și atunci pe viu, am fost copleșită de aceleași impresi și trăiri. Cu toate astea, retrăind una din frumoasele noastre excursii, am constatat că am trecut peste un amănunt. Coborând spre autocar, călugărul ne invită în livada de meri a schitului, să culegem cu mâna noastră câte mere dorim. Așa că, peste toate cele trăite în acea zi, am fost martoră la o minune. Dorința mea de a culege un măr sau două, a fost auzită. Și s-a îndeplinit. Așa că, azi, mă rog să treacă cât mai repede necazul care s-a abătut peste noi, oamenii, ca să putem ajunge să mulțumim iar Sfântului Pahomie. Ca niște oameni, și pe deasupra, Mulțumiți!

M-am gândit să împart cu voi, în acestă recreație, câteva detalii și amănunte, mici, neînsemnate, fără logică, care s-au îngrămădit în colțurile memoriei mele, de-a lungul anilor, în călătoriile cu acești formidabili oameni, mulțumiți, cum le zice.

Apăs butonul pe excursia mea, cea de la început… În Dobrogea, la Peștera Sfântului Andrei. În uimirea mea de atunci, în care încerca să-și facă loc curiozitatea, printre râsete, voie bună, și multele informații fără importanță prea mare pentru mine la acea oră, rețin cuvintei fetei care vorbește la microfin. Bine ați venit, avem printre noi temerari care s-au încumetat să meargă pentru prima dată cu noi, și vă spun că vă așteaptă multe, multe surprize… Nu cad pe spate la amenințările fetei. Ăsta este rostul ei. Să ne trezească interesul….zic ca o participantă cârcotașă ce eram atunci.

Până la îmbarcarea pe bac, o altă doamnă, mai coaptă, despre care n-am reținut cine era și ce rol avea în acea zi, începe să ne povestească. Cu zâmbetul pe buze și multă pasiune despre Dobrogea, despre descoperirea Peșterei Sfântului Andrei, despre un anume domn Dinu, avocat, care a avut un rol în această descoperire, despre excursiile ei în aceste locuri, pe când era elevă…Și fără să vrea dezvăluie una dintre surprizele zilei. Că vom vizita în plus o mănăstrire. Strunga îi zice. Nici ea n-a mai fost aici, dar, a întâlnit într-o zi o măicuță care i-a vorbit despre loc, și a îndemnat-o să treacă pe acolo într-o zi. Și iată, s-a ivit ziua și ocazia. Amănuntele femeii mi se par aiurea. Dar, în sfârșit mă mobilizez. Oi vedea eu ce și cum.

Nu am răgaz să las gândurile să zburde că, fata de la microfon ne anunță că vom face o pauză de cafea. Foarte bine. Eu nu mi-am adus cafea într-o sticluță, cum ar fi fost normal la un drum lung care începea la ora șase dimineața și se termina în noapte. Lasă că pot să-mi iau cafeaua de la benzinărie, mă încurajez. Greșit. Fata de la microfon, ne anunță, înainte să coborâm, că ea oferă cafea și ceai pentru bunica ei Ioana. Măi să fie, taman la țanc, gândește doritoarea de cafea din mine. Și, până să mă dezmeticesc, fetele se pun pe treabă. Termose mari cu cafea și ceai, pahare, lingurițe, zahăr..Ce mai, un festin. Nu apuc să sorb o înghițitură, că sunt atentă la zarva din jur. Încă o surpriză, se ivea la orizont. O altă sărbătorită, Andreea, se alătură grupului.. E întâmpinată cu pupături, îmbrățișări, râsete… Aud că locuiește în Canada. Aflu că este sora fetei de la microfon…

Ajunsă în peștera Sfântului ,spre care pornisem în acea zi, țin minte doar altarul neobișnuit, din care se vedea cerul, și icoana în mărime naturală a acestuia. Și mă mai văd stând pe o băncuță săpată în piatră, plină de liniște și bucurie în suflet. La un moment dat, în curte, descopăr mormântul avocatului Dinu, descoperitorul despre care auzisem în autocar… Pe aleea care duce la autocar, adulmec mirosul de pește prăjit preparat pentru hramul de a doua zi… Și cumpăr un mănunchi de busuioc pentru prietenul meu, preotul din Șelaru… Și, azi când scriu, îmi mai aduc aminte de expoziția de crizanteme și tufănici, de care nu mă mai săturam, la mănăstirea Strunga. Și de soarele blând din acea după amiază. Și de preotul tânăr, care ne mulțumea că am venit la ei. Cu dragoste, și cu câte ceva de folos, cum se cuvine… Acum urmează să hotârâți dumneavoastră care sunt detaliile și care amănuntele… Nu că ar avea importanță. Eu atâta știu: toate sunt în mintea și inima mea, de mai bine de cinci ani. Și sunt fericită că am găsit momentul să vi le spun și vouă. Cu indemnul de a descoperi și voi, peste cinci ani, alte detalii, alte amănunte…pitite în amintiri.