Lună: martie 2020

Este primăvară. Este postul mare. Avem planuri, obligații, dorințe… Fiecare le știm pe ale noastre. Planurile și dorințele, pe care ni le-am expriamt și le-am rânduit, care și cum am crezut de cuviință. Așa cum am făcut și până acum. Am hotărât, ori să mergem într-o excursie, ori să pomenim pe cei plecați, așa cum am simțim, și este obiceiul.
Dilema căreia aveam să-i găsesc dezlegarea până acum, era: Dacă plec în excursie cu mulțumiții, nu-i pomenesc pe cei plecați. Dacă rămân să-i pomenesc pe cei adormiți, așa cum se cuvine la biserică, pierd căldura mulțumiților mei. Așa că, după îndelungă frământare, văzând că se pot îmbina în mod armonios cele două posibilități, m-am hotărât să le contopesc. Și în ultimii patru-cinci ani, am ales să fac, cum s-ar zice, și una și alta, adică doi în unul ….
Așa că, azi, în zi de post și primăvară, când se întâlnesc cele două opțiuni, și nu pot face altceva, mi-am propus să-mi folosesc imaginația, sau amintirea, și să zic:
Dacă…
Dacă aș fi ales să merg la biserică cu toate cele trebuinciase? Cum m-aș fi simțit? Aș fi avut liniștea și mulțumirea că am făcut ce trebuia. Dar, cum nu se poate să mai merg , m-am adaptat. Am participat on-line la slujbă. I-am pomenit, cinstit, și omagiat pe ei, pe cei dragi, singură, singurică în izolarea mea….
Dar, dacă…Ar fi fost să merg în excursie? Cum ar fi fost trăirile?…
Iată ce mi-a ieșit:
Încă de ieri aș fi început să pregătesc cele trebuincioase. Pentru cei care ar fi primit, în memoria celor plecați. După rânduială. Colivă, cocăcele, o țuică, o fasole bătută, o zacuscă, o murătură…
Aș fi găsit, cu organizatoarele noastre, momentul, mănăstirea sau biserica unde am fi îndeplinit și ritualul, dar și pomenirea cuvenită. Cum s-a întâmplat de fiecare dată. Și la mănăstirea Pissiota, și la Țigănești, și la Giurgiu, și la Nucet, și la Bascovele, și… Și, Doamne să mă ierți, în câte alte locuri și prilejuri care nu-mi vin acum în minte. .. Și, Oamenii ăia, muțumiții, care participau, și omagiu pe cei dragi pomeniți, în comuniune, fără să-i cunoască, dar plini de compasiune și trăire. .. Așa că, încet, încet, ne transpuneam în simțirea lor. Mame, tați, surori, frați, soți, soții, toți eram împreună. Și culmea culmilor, deși izolați, eram unii lângă alții. La fel ca acum, chiar dacă prin amintiri și… tehnică.
Și mă gândesc în sinea mea: Doamne, cât am hulit virtualul ăsta! …Dar, fie-mi iertat , acum zic că el, virtualul mă scoate din necaz. Dar nu numai el! Gândurile bune ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Amintirile de neuitat, readuse în retina și inima noastră, prin postările noastre, tot în virtual… Speranța că vom fi iar împreună. Asta da credință care ne mobilizează!
Și nu numai speranța, ci și încrederea că, vom reuși să reluăm iar, și iar, ieșirile, trăirile, experiențele, descoperirile, bucuriile care ne-au apropiat. Hai că se poate, mulțumiții mei! Doamne ajută!

După cum am promis, în aceaste neobișnuite zile, am să vă *plimb*, vreți, nu vreți, tot în universul mulțumiților mei. De ce? Pentru că mai ales acum, am constatat că, împreună cu ei, trec mai ușor de la o zi la alta, peste grijile care mă apasă, ca și pe voi, de altfel. Așa că astăzi, mi-am propus să vă povestesc , cu amănunte, adică doar cu cele pe care mi le amintesc, despre aniversările unei Doamne…
Mi-au trebuit, sinceră să fiu, vreo două, trei excursii, ce-i drept, să mă dumiresc ce și cum… De observat, am observat-o pe Doamna cu pricina, din prima excursie la care am participat. La Dervent și la Sfântul Andrei, în Dobrogea.. Acum patru ani. O Doamnă, cam de vârsta mea, dar care părea mult, mult mai tânără ca mine, mai plină de viață, mai elegantă, mai discretă, mai distinsă….Măi să fie, mă gândeam. Cine o mai fi și cucoana asta? Las că aflu eu, data viitoare. Și, în excursia de la Corbii de Piatră, din primăvara viitoare, am aflat cine-i misterioasa. Nici mai mult, nici mai puțin decât…mama Irenei. Doamna Nini. Hm!..Asta da surpriză…
Până în toamna aceluiași an, când am plecat în Grecia, nu ne-am mai intersectat. Atunci am aflat de pierderea pe care o suferise. Tristețea îi invadase tot sufletul. Femeia plină de viață pe care o observasem, era copleșită de plecarea celui drag ei. Oricât m-aș fi străduit, cu greu am reușit să-i aduc, când și când, câte un zâmbet pe figura ei tristă. Nu m-am lăsat, și ori de câte ori se ivea ocazia să fim aproape, îi vorbeam despre mine, despre copii, despre soțul meu, despre văduvie. Nu știu cum s-a făcut, dar excursie după excursie, am început să ne apropiem. Și..din povestire în povestire, am descoperit că viețile noastre s-au intersectat adesea, fără explicație. De la cartierul în care am copilărit, de la vecinătatea în care am locuit la tinerețe și acum, de la locul, anul și ziua în care am născut fiecare dintre noi câte o fată… Ce mai, bine spunea un înțelept: nu există coincidețențe, ci numai situații în care Dumnezeu, vrea să rămână anonim…
An după an, am sărbătorit-o pe Nini de ziua ei, împreună cu familia ei, ca prieteni, ba acasă la ea, ba în natură, după cum putem revedea și azi în imaginile de pe FB, făcute la fiecare aniversare.
Dar, fără doar și poate, cea mai tare este sărbătoarea de azi. În situația critică în care ne aflăm, datorită strădaniei și iubirii fiicelor ei, ale întregii familii, vom participa și noi, familia lărgită a mulțumiților, la ora anunțată, la tradiționala urare de: La mulți ani! Și la tăierea tortului. Ce să mai zici și de minunea asta? Așa că, dacă sunteți liberi, vă invităm și pe voi, dragi cititori, să ciocniți un pahar alături de noi. Și să ne punem o dorință, ca de revelion: Să ne ajute Dumnezeu să trecem peste toată situația asta grea, fără pierderi.
Mulțumesc, Irena, că și în această situație grea, te-ai străduit să-i faci o bucurie mamei tale, și ne-ai invitat și pe noi. Încă odată, La mulți ani, buni și fără griji! Sunt convinsă că ne vom bucura și în anii viitori. Așa să ne ajute, Dumnezeu!

M-am decis să îți scriu un mesaj, înainte să mă pregatesc să îți zic rămas bun pentru o vreme… Până când…nu știu.. Și ce crezi că s-a întâmpat? În timp ce căutam argumente și scuze credibile pentru situația venită peste noi ca un trăsnet, m-am oprit. De ce? Că am rămas uluită de postările din ultima săptămână de pe FB, ale grupului nostru, Oameni Mulțumiți. Măi să fie! Aștia, mulțumiții, sunt nemaipomeniți, îmi zic. Dar eu, eu, ce pot să fac, ca să nu rămân de rușine? M-am tot frământat în sinea mea, și iată ce a ieșit.
La început n-am găsit nici un răspuns potrivit. Apoi, mi-am zis: tu, ce crezi despre situația asta, fato? Și mi-am zis: Eu cred cu adevărat că vom trece împreună peste toate.. .N-am mai continuat, că nu știam ce să mai zic și să mai cred. Apoi, m-am certat: nu cumva zici și tu doar așa, de îmbărbătare? ..La asta n-am găsit chiar niciun răspuns credibil. Așa că m-am decis să îți spun doar ție, ce m-a derminat să îți scriu. Dacă ești curios, vei citi. Dacă, nu, apasă pe tasta aia de șters.
Ca să fiu înțeleasă corect, și să fiu crezută, m-am întors în urmă cu șase luni, când am fost nevoită să suspend ieșirile, descoperirile, bucuriile, cu mulțumiții mei, atunci când mi-am rupt piciorul. O nenorocire, gândeam în sinea mea, atunci. Două luni de stat în casă și încă două de recuperare? Ce-i așa greu? Zicea vocea optimistă. Un coșmar, gândeam eu. Adio excursii planificate, sărbători, petreceri! Și după aia, până mă voi încumeta să plec iar la drum, alte, alte întrebări fără răspuns. O să mai am chef? Mă voi mai bucura la fel de mult? Va mai fi ca înainte? Voi mai fi la fel de bine primită, după așa o absență? Cine știe ce va mai fi, zicea iar pesimista din mine.
Și, fără veste am fost sunată de drăguța Irena. Aveți nevoie de ceva? M-am fâstâcit un pic , să fiu sinceră. Și, cu jumate de voce i-am spus că n-are cine să îmi facă vaccinul contra gripei. Atât mi-a fost. Peste două ore era la mine acasă. Ce puteam să mai zic? Nu am apucat bine să-i spun despre frâmântările mele, că mi-a și zis: Cu ghips sau nu, pe data cutare, venim să vă luăm la Gală! Gala Oamenilor Mulțumiți . Și m-a luat. Șontc, șontâc, m-am prezentat la evenimentul cu pricina. Am prins curaj, mi-am încărcat bateriile, și mi-am alungat gândurile negre și am zis: Vezi că se poate, pesimisto?
Așa că, văd eu cum fac, și nu te las de izbeliște pe tine, dragă bloguțule. Te țin la curent cu tot ce se mai întâmplă în familia mulțumiților, până trecem hopul! Pe teren sau pe FB.
P.S Dacă vrei sa fi la curent cu ce mai inventează ei, mulțumiții, să imi dai de veste. Cu drag.

Este întâi martie. Ziua mărțișorului. Cum, necum, mă decid să plec iar la drum cu mulțumiții mei, în Bulgaria. Traseul prevedea trei obiective: Basarabov, Ivanovo, Cerven. Doamne, dar am mai fost pe același traseu în urmă cu doi ani…Ce aș mai putea descoperi nou, mă întreb, în sinea mea? Ce mă motivează să recidivez, totuși? Febril, caut și găsesc argumente pro . Găsesc: vremea este bună, eu mă simt în formă, și sper… ca să fiu sinceră, că voi primi și ceva mărțișoare de la tovarășii de drum. Și cu siguranță pic-nic-ul tradițional…Îndrăzneala de a repeta experiența de acum doi ani a fost recompensată din plin, din toate punctele de vedere. Înainte să pornim la drum, deși este șase dimineața, toți suntem veseli și pregătiți de aventură, fie că ne cunoaștem deja, fie că ne vedem pentru prima dată. Și nu apuc să mă dumiresc, că previziunea mea cu privire la mărțișoare se indeplinește din prima. Semn bun, gândesc eu instalată pe locul meu în microbuz. Irene ne împarte, ca de fiecare dată, programul cu o scurtă prezentare a obiectivelor. Rămân surprinsă constatând că foile programului sunt legate cu un șnur de mărțișor. Nu pot să nu admir în sinea mea grija ei pentru cele mai mici detalii. Pe muzica imnului Oamenilor Mulțumiți, pe bomboana servită de o sărbătorită, pe explicațile oferite de Rodica, ghida, pe fundalul unui răsărit spectaculos, ne trezim în vamă. Controlul se desfășoară rapid. Se complică un pic lucrurile cu vinieta. Este prima zi în care aceasta se achiziționează doar on-line. Nu tu ajutor, nu tu explicații. Cum suntem săritori și descurcăreți, ne descurcăm singuri grație unuia dintre participanți. Ajungem la Basaravo în scurt timp. Locul este pustiu. Normal, este o dimineață de duminică, găsesc explicația. O pisică ne întâmpină cu căldură pe aleea împodobită de ghiocei. Urcăm la chilia Sfântului Dimitrie cel Nou, Basarabov, cu mândria că el, acest Sfânt, este ocrotitorul Bucureștiului. Ca să mă fac utilă, povestesc ce știu și eu de data trecută, despre viața acestuia, despre cum a fost descoperit și despre amănuntul că acesta este zugrăvit în icoane cu un picior încălțat și unul desculț. După binevenita pauză de cafea, pornim spre Ivanovo. Altă biserică săpată în stânca calcaroasă. Din păcate, biserica este închisă. Cu dibăcie, ne aplecăm să zărim un colțișor din frescele ce datează din secolele al XIII-XIV-lea. Ba, unul mai dibaci, prinde un unghi favorabil și le fotografiază. Câștigul nostru? Drumeția, natura trezită la viață, florile sălbatice răsărite cu sfială și soarele care ne-a însoțit tot drumul. Și bucuria de a lăsa în pomișorii din drum câte un șnur de mărțișor, cum este obiceiul locului.
În jurul prânzului urcăm la ruinele Cetății Cerven, pe care o admirasem deja de la distanță. In afară de noi, nu sunt și alți vizitatori. Așa că, ne bucurăm, ne pozăm, facem glume în voie. Pentru o clipă, încerc să-mi inchipui cum era viața în această cetate în timpul glorios al existenței sale, dar și în vremurile în care a fost cucerită și devastată de tătari, spre a fi reclădită și iar cucerită și distrusă de turci… După cele trei urcări și coborâri la obiective, ne grăbim spre o binecuvântată gustare comună. Găsim înțelegere la deținătorii terasei de la poalele cetății ca să putem consuma bucatele noastre, stropite cu băuturile cumpărate de la ei. Și, mângâiați de vremea extraordinară, sătui și mulțumiți, mai zăbovim preț de o oră pe malul Lom-ului, pentru o siestă tihnită. Ne pregătim de plecare la timp, deoarece, profitând de vremea bună, câteva autoturisme ale localnicilor poposesc în parcare. Spre bucuria proprietarilor terasei.
Ajunsă acasă, bucuroasă și mulțumită, răsfoiesc albumul cu fotografiile făcute peste zi. Constat cu surprindere că toți cei care au postat imaginile au sesizat și simțit cam aceleași lucruri care mi-au atras atenția și mie. Așa că ramân tot la concluzia că a doua oară este mai bine!