Lună: iulie 2019

De ceva timp, asemenea unui pescar împătimit, așteptam să prind ocazia capturării exemplarului mult așteptat și dorit. Adică o excursie care să includă Transfăgărășanul. Norocul meu a fost că, prietenii mei, mulțumiții, au organizat minuțios partida. Așa că, la ora și locul stabilit, frământau de emoție ca și mine, încă vreo douăzeci de pasionați, care nu s-au speriat de meteorologii care prognozau fenomeme extreme în toate locurile. Nici eu nu m-am temut, deși am fost avertizată de un amic că la Bâlea a nins. Așa că am ales să plec totuși, orice s-ar întâmpla. Drept pentru care mi-am luat chiar și cizmele din dotare.

Primul popas, la barajul de la Vidraru. Se pare că alții au fost mult mai harnici decât noi. Mașini mici și mari, înghesuite ca sardelele, peste tot. Cu chiu cu vai și-a găsit și microbuzul nostru un locșor. Iar noi, am căutat culoarele favorabile pentru a ne minuna de frumusețea locului și a imortaliza trecerea noastră pe acolo.

Odată porniți iar la drum, am uitat de tot și de toate. Natura, peisajul, vremea bună au fost subiecte de admirație și de exclamații de tipul: frumos, fascinant, incredibil, uimitor. Pe drum am avut, vorba vine, și alte dezamăgiri. Păi ce, e normal ca drumul ăsta să fi fost construit doar în patru ani? Ehe!…Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi fost construit acum …Nu? La Bâlea a trebuit să așteptăm un timp în tunel, deoarece traficul era asemănător cu cel din Militari în zilele bune. Parcările erau pline, așa că a trebuit să ne rugăm la Sfântul responsabil cu parcarile , ca să ne ajute. Și ne-a ajutat. Scăpați de griji, am pornit care încotro, căutând locurile cele mai spectaculoase pentru a fotografia tot. Lacul, urmele de zăpadă, cascadele, florile de munte. Tot, dar absolut tot ce stârnea admirația și uimirea. Timpul s-a scurs repede, așa că în cele câteva minute până la îmbarcare, am avut totuși vreme cât să ne învârtim printre tarabele cu produse tradiționale și suveniruri. Am pornit apoi spre Cascada Bâlea. Aici, drumul s-a dovedit a fi exact ca în vederile de popularizare a Transfăgărășanului. Suntem bucuroși că putem vedea cu ochii noștri această minune. Ba rămânem și cu gura deschisă de uimire când zărim telecabina care funcționează și urcă spre cascadă. Curajoșii pornesc pe jos până acolo, deși norii deveneau amenințători. Prudenții au rămas la bază. Și bine au făcut. O răpăială de ploaie de vară i-a făcut pe curajoși să simtă la propriu pe pielea lor, prospețimea ploii.

Cum în povești, după ploaie apare soarele, așa s-a întâmplat și la noi. Am ajuns la Muzeul Badea Cârțan din Cârțișoara. Vremea ne-a perimis, ca după ce am ascultat explicațiile ghidului simpatic care a reușit în cinci minute să ne arate muzeul și să ne traducă și câteva regionalisme în limba noastră , să ieșim în curte și să facem iar poze. După ce ne-am exprimat admirația pentru Cârțanul nostru, am pornit iar spre o nouă minunăție a naturii: rezervația naturală Râpa Roșie. Privită de la distanță, Râpa Roșie, pare un tablou suprarealist, cu nuanțe de roșu și maro, în ramă de culoare verde, în care încerci să deslușești la ce s-a gândit pictorul când l-a creat. Să fie piramide ciufulite, turle de catedrală, tuburi de orgă separate de cotloane în care parcă se odihnesc turiști? Rămâne la latudinea fiecăruia să își lase imaginația să lucreze. Prima zi a excursiei noastre s-a încheiat la Sebeș Alba, sub semnul leului. Adică la hotelul Leul de aur, unde totul, absolut totul: confortul, servirea, mâncarea, personalul , distracția, au fost la înălțime. Până și bătrânica de optzeci de ani care a ne-adus flori, și părea coborâtă dintr-o poveste, a rămas împresionată de așa un grup. Nu degeaba suntem grupul Oameni Mulțumiți!

În zorii celei de-a doua zi de excursie pornim iar la drum. Nu înainte să admirăm bergolele frumos și meșteșugit aranjate de edilii orașului Sebeș Alba. Un fel de arcade pline cu flori de toate culorile, aflate în centru orașului, care arătau ca niște draperii fine cu modele floarale ce nu reușeau să ascundă de ochii trecătorilor clădirile monument din zonă.

Ne îndreptăm spre Sibiu. Prima oprire va fi la Sibiel unde urmează să vizităm un muzeu al icoanelor pe sticlă. Vremea este frumoasă. Ghida ne stârnește curiozitatea cu anunțul potrivit căruia vom avea pe traseul spre casă și un obiectiv surpriză. Ne dăm cu părerea fiecare încercând să ghicim ce vom vedea. În satele prin care trecem nu ne săturăm să admirăm casele și curțile în care sunt amenajate grădini cu tot felul de flori. O diversitate de soiuri și culori, ca să nu mai zică cârcotașii că românii nu iubesc frumosul. La o răscruce de drum microbuzul virează spre stânga, iar noi avem timp să vedem în dreapta câteva indicații pentru Săcele. Notăm în fugă ce este interesant de reținut și de văzut în excursiile viitoare.

În Sibiel, ne oprim în fața bisericii ortodoxe. Este duminica și slujba este în desfășurare. Cântări îngerești răzbesc până la noi. Pe o plăcuță de la întrarea într-o clădire aflată în curtea bisericii citim: Muzeul parohial de icoane pe sticlă preot Zosim Oancea. Imediat apare și femeia care răspunde de muzeu. În două trei minute face prezentarea. Muzeul a fost înființat de preotul Oancea. Conține șase sute de icoane pe sticlă dăruite de săteni, și obiecte etnografice caracteristice zonei. Pe scară sunt fotografii cu personalități ale satului, printre care și moașa. Am rămas impresionată de ce am văzut în acest muzeu. Prezentarea nu mi s-a părut lămuritoare, așa că mi-am propus să aflu mai multe consultând netul până la următorul popas.

Când am pornit iar la drum, caut curioasă pe net să aflu mai multe despre preotul Zosim Oancea, cel care a înființat muzeul. Într-un articol semnat de Cristian Bădiliță și Ana Blandiana aflu că acesta a fost în egală măsură, om și preot. În 1948 a fost arestat, el și soția sa însărcinată. Apoi a fost deportat în Bărăgan. După paisprezece ani de suferință, la ieșirea din temniță a spus următoarele: Cel ce a avut credință s-a salvat. Cât despre muzeul căruia i-a dat viață afirma: icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea. Nu apuc să-i trimit un gând de mare respect acestui om minunat că și ajungem la Sibiu, în jurul prânzului. Ghida ne dezvălui surpriza. Vom poposi o oră la Muzeul Astra din Sibiu.

La intrare ni s-a spus că Muzeul Astra din Sibiu este unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din țara noastră. În puținul timp pe care l-am avut la dispoziție am descoperit fiecare ce-am putut. La intrare am primit un program prin care am aflat că în perioada 11-14 iulie, se desfășoară Festivalul Astra multicultural. În maratonul nostru de o oră în jurul lacului am avut parte de o plimbare în aer liber pe cinste dar și de bucuria de a participa pe negândite la unele manifestări din acest festival. Un concert susținut de o solistă lipoveancă care ne-a indemnat să ne prindem într-o horă pe cinste. O invitate a unor tinere rome, în costume tradiționale de a ne împleti părul după obiceiul lor, o discuție cu niște femei din Mahmudia care preparau bucate tradiționale. Am făcut fotografii în zona pitorească a morilor de apă și de vânt. Am admirat costumele celor ce urmau să participe până seara la festival. Acum vă întreb: ce credeți, am văzut ceva frumos, inedit și înteresant în cele două zile cu Oameni Mulțumiți?

Sfinte Doamne, cum să-mi dea prin cap sa scriu pe blogul multumiților despre aceste tradiții, spre care mă îndrept eu singură, în particular? Asta chiar mă întreb și eu, și nu-mi vine în minte nimic credibil, pentru voi, cititorii, ca să explic, ce și cum. Este evident că la aventura mea în Gorj, am fost pe cont propriu, departe de dragii mei mulțumiți, care sunt în Bucovina…. Și totusi, revine întrebarea: de ce gândul ? La-s că am să găsesc tot eu răspunsul până la urmă, îmi zic…

Încă de la îmbarcarea în autocarul-cursă, București- Târgu Jiu, am avut sentimentul că sunt într-o călătorie cu dragii mei. Asta în ciuda faptului că, în jur nu era țipenie de… mulțumit. Ba, vecinul meu de scaun, un domn serios ca și mine, cu mai mult trecut și mai puțin viitor, se rățoia de zor la șofer, că se mocăie și nu respectă ora de plecare. Deși, el, șoferul, nădușit tot încerca cu greu să treacă biletele călătorilor prin dispozitivul electronic obligatoriu, așa cum îi cerea fișa postului, dar aparatul îi făcea figuri.

Fără să realizez că sunt de fapt într-o cursă obișnuită București-Târgu Jiu, cu îmbarcare de la autogara Militari, și nu într-o excursie cu mulțumuții, mă trezesc adersându-mă vecinului: nu vă enervați, domnule… Avem un drum lung înaintea noastră. Depinde de noi să îl facem frumos… Când am văzut privirea severă și nedumerită a acestuia, am înlemnit. Mi-am zis repede în gând: ai grijă fat-o că nu ești cu ei…cu mulțumiții… ci cu oameni care nu au habar de așa ceva….

La prima oprire, mă uitam de zor după cafeaua bunicii Ioana și ceaiul lui Tatu, oferite de Irena, așa cum eram obișnuită, dar n-am văzut decât tonomate prăfuite și reci, cu cafea calâie. N-am băgat prea mult de seamă, nici nu m-am necăjit, am pornit iar la drum, și am început să povestesc totuși cu vecinul de scaun, cel nervos. Din vorbă în vorvbă ne-am trezit la Vâlcea, povestind despre excursia mea de anul trecut, când am vizitat Casa memorială Anton Pann, evocând și atmosfera de atunci. Vecinul, din ce în ce mai calm și relaxat, mi-a povestit și el despre vizita sa la casa părintească din zonă și despre bucuria întâlnirii lui cu cei dragi.

De aici, tot drumul până la destinație a fost un dialog plăcut. Eu cu amintirile mele din excursiile anterioare, omul cu amintirile din copilăria sa. Nimic discordant, totul normal. La destinație, am plecat fiecare în direcția spre care pornisem, cu amintirile și gândurile noastre. Microbuzele noastre au plecat în direcții opuse, la interval de zece minute unul față de altul. Am avut timp doar să-l surprind pe vecinul neliniștit de la început, plecând spre destinația sa, întrebând din ușa microbuzului: cum ați zis că se numesc cei cu care plecați în excursii? Nu știu dacă m-a auzit omul, dar eu am strigat cât m-a ținut gura: Oameni Mulțumiți…. Căutați pe internet….

La întoarcere, mă întreb: astea or fi, de fapt, tradițiile gorjene spre care am pornit, sau bucuriile trăite până acum cu mulțumiții? Și ca să fie totul în regulă mă gândesc la chestionarul de final al ieșirilor noastre. Ce aș propune? Numai locuri inedite. Cum ar fi, după capodoperele lui Brâncuș, din parcul orașului Târgu Jiu, și biserica monument istoric din Gornovița, construită în anul 1769, și Minunea din Topești, așa cum a fost definită biserica din sat, cu o pictură aparte, și Mănăstirea Tismana cu istoria sa…și…. și.. multe alte locuri spre care vom porni cu siguranță și noi, mulțumiții, într-o bună zi!