Lună: martie 2019

Câte locruri poți descoperi, nu într-o viață de om, ci într-o zi? Câți oameni, cu poveștile lor cu tot, poți cunoaște? Câte comori poți strânge în sufletul tău, între răsăritul și apusul soarelui? Greu de răspuns și de socotit. Dar, atunci când într-o zi ai parte de câte o fărâmă din toate acestea, poți să te consideri mulțumit. Om mulțumit. De pildă ieri, în intervalul menționat, în excursia din Argeș, ne-am ales cu multe din acestea. Și cu descoperirea unor locuri noi, și cu povești de viață, și cu bucurie sufletească din care să ne desfătăm până la plecarea viitoare. Socotiți și voi dacă am sau nu dreptate.

Ziua noastră în Argeș, începe cu un privilegiu. Cumva un cadou de sus. Un răsărit superb de soare în Bucureștiul nostru poluat și ticsit de vehicule de tot felul. Până să ne dumirim ajungem la Mănăstirea Tutana. Părintele n-are habar că în dimineața asta, partuzeci de suflete îl vor căuta avide de cunoaștere. Domnia sa nu-și poate explica ce l-a făcut să aștepte la intrare, venirea noastră. Și cuprins de o bucurie naturală ne întreabă mai întâi ce alte mănăstiri urmează să mai vizităm în zonă. Auzind răspunsul nostru, se luminează și își începe povestirea . Noi, numai ochi și urechi, ne lăsăm în vraja sa. Aflăm că Tutana, Comana și Curtea de Argeș formează un triunghi binecuvântat. Pe lângă datele istorice, relatările despre perioadele de măreție și cele de restriște ale mănăstirii, părintele ne vorbește și despre credință, despre Muntele Athos, despre canonul său de a ne mirui numai cu mir din munte, despre Sfântul Atanasie și minunile sale. Timid, cineva îl întreabă despre imaginea stranie de pe o caramidă încastrată în unul dintre zidurile mănăstirii. Din răspunsul acestuia, tragem concluzia că nu dă doi bani pe știrile așa zis senzaționale care bântuie internetul. Plecăm de la Tutana încântați. Ne îndreptăm spre Mănăstirea Cotmeana. Ziua de primăvară și natura trezită la viață ne umplu sufletele de frumos. Cotmeana, atât vechea cât și noua biserică ne lasă fără cuvinte. Pendulăm între frumusețea picturii interioare și exterioare, care ne poartă cu gândul la mănăstirile din Moldova, dar și la îndepărtata Capelă Sixtină, și nu este vorba de vreo exagerare. Încheiem prima parte a zilei la mănăstirea Bascovele, unde maica stareță și părintele ne așteaptă cu drag, cu de toate, ca pe niște prieteni vechi și dragi. Mulțumim din suflet pentru tot.

Sătui, odihniți, încântați, așteptăm cu nerăbdare surpriza promisă de ghida noastră. O vizită la casa memorială Dinu Lipatti din Leordeni. Casa, este de fapt fostul conac al familiei Lipatti. În holul de intrare suntem așteptați de buna doamna muzeograf Aurora, cea care ne îndeamnă să ne așezăm pe scaune. Femeia gazdă, pare obosită și fără vlagă. După ce aruncăm o privire fugară și identificăm un pian, câteva fotografii , o sobă de teracotă superbă și două candelabre deosebite, suntem convinși că vom scăpa ușor. Dar… Vorbirea molcomă a femeii , sufletul pe care îl pune în expunerea sa, face ca istoria pe care ne-o spune despre Conașul Dinu și familia sa, să rivalizeze cu cea mai doctă conferință despre subiectul cu pricina. Modestia, pronunția impecabilă în limba franceză, compasiuna și admirația pentru obiectul admirației sale, umorul, amintirile personale, sunt ingredientele care ne lasă fără grai. La sfârșitul experienței noastre, părerile sunt unanime. Nu vă lăsați în voia primelor impresii, că pot fi înșelătoare.

Laudă și respect pentru geniile culturii noastre dar și pentru truditorii modești și anonimi care au păstrat cu sfințenie memoria acestora, spre a ne dărui nouă, vizitatorilor dornici de cunoaștere, fărâme inedite din viața pământească a acestora.

Așa mi-a trecut să prin cap să rezum ultima experiență cu mulțumiții mei. Dar, după ce a trecut ziua și aventura, și după ce m-am gândit mai bine, am socotit că mai potrivit ar fi titlu Cultură și caritate. Am să explic cum s-a desfășurat ziua noastră. Și voi, dragi cititori, veți decide care este titlul cel mai potrivit.

Sunt la a doua experiență din ciclul Hai la Valea Plopului, cu Oameni Mulțumiți. Alți ocupanți ai autocarului aveau la activ mai multe experiențe în acest loc. Pentru că, Irena, organizatoarea, are în obiectul de activitate și acțiuni de caritate. Printre acestea colectarea de ajutoare și ducerea lor la părintele Tănase la Valea Plopului, acolo unde ne așteaptă de acum, ca pe niște prieteni vechi, peste patru sute de suflete. La drept vorbind, și noi, cei peste treizeci de norocoși prezenți fizic, dar și mulți alții alături de noi cu sufletul și contribuția lor, așteptăm cu nerăbdare întâlnirea. Părintele știe că venim, și ne-a rugat să trecem mai întâi pe la biserică, la Valea Strezii, și apoi la Valea Plopului. Așa și facem. Vremea este foarte frumoasă. Primavară timpurie de februarie. La coborârea din autocar, până să ne grupăm, îmi atrage atenția o familie tânără care coboară dintr-o mașină. Tinerii sunt îmbrăcați ca de sărbătoare și au în mână o lumânare de botez. După câteva minute ies dintr-o curte cu o fetiță în brațe. Se duc să o boteze. Ne-am prins că este vorba de un botez pentru un copil născut în marea familie anonimă a părintelui Tănase. Le urăm nașilor să le trăiască, iar micuței lor fine, sănătate și noroc. Cu mândrie ne spun că mai au un fin, care este frate cu micuța. Intrăm și noi în biserică. Este sâmbătă, și după liturghie sunt parastase. Părintele iese la predică. Și ne vorbește tuturor, cu cuvinte și exemple pe înțelesul oricui, care este rostul și importanța pomenirilor creștinești. După slujbă, ne îndreptăm spre Valea Plopului. Avem toruși timp să urcăm și la bisericuța de pe deal. O bijuterie. Părintele ne spune ca ne așteaptă la masă. Nu admite nici un refuz. Irena, se înțelepțește și acceptă invitația. Așa că, împreună cu marea familie de suflete anonime ne bucurăm la rândul nostru de ospitalitate. Mâncare bună, servire bună, atmosferă de sărbătoare din ambele părți. Nu înainte ca părintele împreună cu copiii să zică o rugăciune și să pomenească sufletele celor plecați.

Ne îndreptăm apoi, spre celelalte obiective. Complexul muzeistic Nicolae Iorga din Vălenii de Munte. Casa memorială, Muzeul etnografic, Muzeul de artă religioasă. Partea culturală a zilei, gândesc eu. Și mă întreb, în sinea mea, ce legătură poate exista între scopul principal al excursiei nostre, caritatea, și cultură? Ascult cu atenție, uimită explicațiile ghidei. Parcă ghicindu-mi gândurile, la un moment dat, ghida se concentrează, pe lângă alte explicații privind viața și activitatea marelui savant, spre activitatea sa caritabilă. Acordarea de burse, înființarea de școli pentru tineri și tinere fără posibilități, ctitorirea unor biserici. Iată, gândesc eu uimită, legătura. Și-mi vine în minte un citat, din cine știe ce carte: caritatea este o calitate pe care sunt sortite să o aibe numai sufletele cele mai nobile.

Rămâne să descopere peste ani, tâlcul acestor vorbe, și cel mai mic participant la excursia noastră, Andrei. El, sunt convinsă, sigur nu va uita această zi. Îi va rămâne în minte mai ales vizita la Muzeul evoluției omului din Ploiești, unde, cu seriozitate și interes a fost un vrednic ajutor de ghid, răspunzând impecabil la intrebările ghidei oficiale. Așa că vă mai întreb, cum ar fi oare mai corect? Caritate și cultură sau Cultură și caritate?