Lună: martie 2018

Imi doream de mult să ajung la Balcic. Nu apuc să-mi exprim mai apăsat dorința că, hop, descopăr în programul excursiilor Oameni mulțumiți, o ocazie chiar în locul dorit de mine. Mulțumită de descoperire, mă hotărăsc să împart bucuria cu o verișoară de-a soțului meu. Zis și făcut. Verișoara, asemenea mie este încântată peste măsură de oportunitate.

Pe drum, admirăm peisajul. Nu prididim să ne minunăm de macii în floare care ne însoțesc pe tot traseul. Din discuțiile cu vecinele noastre de scaun din autocar descoperim cu uimire că și dînsele au aceeași relație de rudenie ca și noi. Mai întâi ajungem la Nessebar. Ne cazăm, mâncăm, ne bucurăm de muzică și distracție. Ca de obicei schimb păreri cu vecinele noastre de masă. Vă place? întreb eu tovarășele de drum, entuziasmată de condiții și atmosferă. Mie îmi place, e frumos, răspunde vecina de scaun, nu-i așa dragă, o întreabă ea și pe însoțitoarea sa. Ce să-mi placă?răspunde acru verișoara soțului interlocutoarei mele. Cred că este obosită, îmi explic eu în sinea mea,reacția femeii.

Ziua următoare pornim spre Balcic. Ghida Rodica, ne face o prezentare remarcabilă despre locul încărcat de istoria noastră interbelică. Vremea ține cu noi. Avem la dispoziție două ore. Începem cu grădinile. Când și când ne intersectăm cu apropiatele noastre din autocar. Ce frumuseți, remarcăm eu și verișoara soțului meu, încântate. Adevărat, minunat, răspundea vecina mea de scaun. Din politețe vecina își întreabă și însoțitoarea. Îți place și ție, verișoară? Nu! răspunde și de această dată laconic întrebata.

Ultimul popas la Cap Kaliakra. Nu ne lăsăm pradă oboselii și mergem să admirăm iar ciudățenia și frumusețea locului. Remarc că vecina mea de scaun este neînsoțită. Mă bag în seamă politicos și o întreb: verișoara a rămas la autocar? Este obosită? De parcă atât aștepta, vecina de scaun se confesează cu năduf: Ce obosită? Ce a cărat pietre de moară?Zice că nu-i place nimic. Tac, înțelept. Și când mă gândesc, măi doamnă, că io i-am făcut cadou excursia asta! mai răbufnește cu amărăciune femeia. Ei, lăsați, nu vă necăjiți. Avem nevoie și de nemulțumiți printre noi, zic eu. Așa, pentru echilibru.

Mărturisesc că nu m-am gândit că mi se va întâmpla mie ceva, în excursie, în afară de plăcerea de a savura natura și ambianța, atunci când am plecat hotărâtă, în Bulgaria, la niște cascade, o peșteră și un pod acoperit, în ultima zi a lunii martie. Dar, cum se zice: socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea… din excursie.

La ora șase dimineața, la autocar, pupături, zâmbete, bucurie de regăsire. Vremea ține cu noi. Spre Giurgiu, avem parte chiar de un răsărit de soare superb. Nu mai apelăm de data asta la Rodica, ghida noastră, să ne aducă soarele în excursie. Constat, ca și toți cei din autocar, că totul este all inclusiv.

Ajunși la cascade, ne îmbulzim, disciplinați totuși, să vedem cascadele. Și de sus, dar și de jos. Și eu, hopa, hopa, mă țin de grup. Nu mă las. Mă bucur, mă fotografiez, și sinceră să fiu, aștept cu nerăbdare sărbătorirea Florinelor, ale Viorelelor și ale Violetelor. Patru la număr.

Ca totul să fie în armonie cu natura, merg și eu fericită, la coborâre, să-mi iau sacoșa cu mâncare din autocar. Și, trăsnet, constat că mi-am pierdut telefonul. Ultimul loc în care eram sigură că l-am văzut, era buzunarul de la pantaloni. Pentru că nu mai era la locul lui am apelat la Cristi, conducătorul nostru în autocar să mă sune. Sună Cristi ce sună, și nimic. O voce zice ceva in bulgară. Gen nu sunteți în rețea. Sunt sigură că l-am pierdut pe el, pe telefon, pe traseu. Dacă nu sună, sigur l-a găsit cineva și l-a închis. Oamenii, mulțumiții cum le zic eu, când aud de pățania mea se oferă să ajute. Dau apeluri, mă compătimesc, mă încurajează. Eu sun acasă, să prezint situția de avarie, și încerc să-i liniștesc pe partenerii mei de călătorie. Dă-l încolo de telefon. Nu-i mare sculă. Doar nu ne pierdem buna dispozitie pentru atâta lucru.

Pe la ora șase, înainte de plecarea spre casă, aud sunetul inconfundabil al telefonului meu. Sar ca arsă de pe scaun. Ăsta este al meu, zic eu fâstâcită. Nu pot să cred că amărâtul ala te telefon s-a strecurat între scune. L-ați găsit voi, cei care ați plecat pe ascuns să-l căutați, zic eu fericită. Cei întrebați neagă. Eu refuz să am altă părere, în pofida evidenței, că bestia aia de telefon a alunecat din buzunarul pantalonilor mei între scaune. Voi fi totdeauna convinsă că ei, tovarașii mei, mulțumiții, au făcut o magie, ca telefonul meu de doi bani, să apară. Așa că vă mulțumesc, dragilor!

Recomand, cu modestie, aceste rânduri tuturor celor care caută răspunsuri potrivite la problemele cu care se confruntă în viață, zi de zi, indiferent de vârstă, ocupație, stare sociala sau civilă. Într-un cuvânt, oamenilor obișnuiți.

Eu am descoperit această sursă de înțelepciune, mai ceva decât toate sfaturile alese de pe facebook, la doi pași de București, sâmbăta trecută. La început n-am realizat unde mă aflu de fapt. Aveam în fața mea o biserică de lemn maramureșană, un parc pentru copii, ca din povești, cu băncuțe cu animăluțe, (ce-i drept din piatră), și un conac,monument istoric, de pe vremea lui Brâncoveanu. Toate te atrag în mod egal încă de la bun început. Când devi curios să afli despre ce este vorba te întâmpină o măicuță de poveste dornică să te lămurească.

Plină de bunăvoință, măicuța prezintă pe rând istoria fiecărui loc în parte. Ascult explicațiile măicuței despre biserică, și nu contenesc să-mi iau ochii de la o superbă icoană a Sfintei Mucenițe Filofteia. Apoi mă las purtată într-o expunere deloc savantă despre viață, despre probleme de tot felul care apar dar și despre rezolvări simple, la îndemâna oricui.

În drum spre conac o întreb pe măicuță despre parc. Îmi explică faptul că acesta este destinat copiilor din zonă, dar și celor care insoțiți de profesorii lor vor să îmbine joaca cu ceva istorie, cu cunoașterea tradițiilor strămoșești, cu dragostea pentru frumos și de neam.

La sfârșit, în interiorul conacului amenajat ca un muzeu, care așteaptă restaurarea, măicuța ne servește cu o prăjitură și un suc. Totul cât se poate de firesc. La plecare o întreb sfioasă cum o cheamă. Filofteia, îmi răspunde cu modestie. Eram sigură, răspund eu repede. Semănați foarte bine cu icoana Sfintei, aflate în mănăstire.

Pe drumul de întoarcere mă gândesc la locul descoperit, Centrul pastoral-cultural Gavriil Drugănescu, aflat la doi pași de București, doar la treizeci de Kilometri de București, pe autostrada București-Pitești, în comuna Stoenești.